Totul despre orgoliu

Orgoliul stă în firea umană. Dar puţini ştiu să-l exploateze benefic. Majoritatea se risipesc devoraţi de ghearele sale. Asta pentru că sentinţa finală o dă interiorul uman.

Când sufletul este luminat, el nu poate dezlănţui orgolii distructive. Dar când sufletul este întunecat, atunci eliberează orgoliile care degradează fiinţa umană. Din fericire, nu toate orgoliile duc la rătăcire. Sunt şi orgolii care ne ajută să ne regăsim.

Orgoliile aparţin raţiunii pentru că inima nu le cunoaşte. Orgoliul îşi dă întâlnire cu raţiunea fiindcă doar cu aceasta poate lucra. Ea îl stimulează şi modelează. Când raţiunea dă greş, ea modelează un orgoliu distructiv. Dar când ştie să îl modeleze favorabil, stimulează un orgoliu constructiv.

Voi pleca în analiza orgoliului de la punctul cel mai de jos. Apogeul orgoliului este trufia sau cea mai joasă treaptă a rătăcirii. Evident, un orgoliu distructiv. Izvorâtă din matca admiraţiei de sine, consider că trufia este un orgoliu rătăcit care îmbracă haine opulente. Sub acest veşmânt strălucitor se ascunde de fapt un întuneric adânc. Iar cea mai întunecată noapte se poate aşterne numai înlăuntrul fiinţei umane. Cred că în trufie se sting suflete şi se aprind nelegiuri.

Unii îmi lasă impresia că au doar impresii. Şi asta mă întristează. Cei mai trişti suferinzi sunt cei care suferă de ei înşişi. Aceştia se mistuie pe rugul pierzaniei fără a conştientiza că trebuie să arzi din interior pentru a aduce lumină acestei lumi.

Fiică a răutăţii, trufia este înfrăţită cu alte păcate precum prostia, egoismul şi ignoranţa. În primul rând cu prostia pentru că un orgoliu nelimitat vine dintr-o raţiune limitată. Cum să duci modest prostia când e prima între păcate? Ea se hrăneşte cu porţii mari de orgoliu. În al doilea rând este sora egoismului. Aş spune chiar mai mult, devine paroxismul egoismului. Şi, bineînţeles, ignoranţa îi este cealaltă soră fiindcă ignoranţii au acea stimă de sine mult prea mare. Mai cred că trufia ar fi o supraestimare. O oglindă care deformează realitatea înşelând proporţiile.

Totodată, trufia este una din cheile care încuie porţile fericirii. Condiţia esenţială în a fi fericit este ca întâi de toate să semeni iubire pentru semeni. În cazul orgoliului exagerat vorbim de singura iubire care poate fi înjositoare: aceea de a te iubi doar pe tine însuţi. Mai exact, prăbuşirea în hăul trist al nefericirilor. Afirmaţia lui Voltaire mă provoacă să analizez temeinic această luptă a orgoliilor în care dospeşte nenorocirea:  Lumea aceasta, teatru de orgoliu şi de rătăcire, este plină de nefericiţi care vorbesc despre fericire. Aceşti trufaşi, suflete stinse, sunt tocmai cei care reneagă lumina rătăciţi pe potecile întunericului.

Cred că orgoliul dezumanizează. Ne depărtează de oameni şi de noi înşine. E greu de îmblânzit un orgolios, însă  anumite stări interioare pot face mai uşor să se întâmple asta. Şi revin tot la Voltaire care mă luminează: Când ne e teamă, orice orgoliu se umanizează. Teama poate topi orgoliul, fiind o stare care exprimă că încă simţim nevoia de legături umane şi încă există motivaţie. Teama de singurătate e cel mai concret exemplu. Dar şi teama de a pierde o luptă, teama de a fi învins. Acestea ne înduplecă să iertăm mai uşor şi să învăţăm să facem compromisuri. Mai sunt şi altfel de cazuri mai triste. Când la mijloc este un interes sau atingerea unor scopuri. Şi atunci se îmblânzeşte trufia, dar poartă straiele vicleniei.

Trufaşii nu ştiu ce înseamnă recunoştinţa pentru că ei consideră că merită întotdeauna ce e mai bun şi ceea ce primesc. Mai exact, că li se cuvine totul. Ei nu acţionează cum se cuvine, dar cred că li se cuvine după cum acţionează.

Lăsând la o parte trufia, să analizăm acea formă de orgoliu care trăieşte în fiecare din noi. Acest orgoliu se numeşte demnitate. Şi de multe ori ne ajută să ne regăsim. El se rezumă la necesitatea de avea măcar un dram de respect pentru ceea ce facem şi ceea ce suntem. Consider că este fundamental să îţi respecţi munca pentru a te implica cu toate forţele în ceea ce faci şi a progresa. Sunt pefect de acord cu spusele lui Marin Preda: Orgoliul profesional este singurul care este creator şi care poate fi, din punct de vedere moral, justificat. Şi cred că acest panseu vizează mai ales artiştii. Poate şi pentru că un artist l-a pus în valoare. Dar el este aplicabil şi altor profesii prin care asiguri hrana spirituală cât şi palpabilă, pe drept necesară umanităţii. În orice domeniu am activa, iată că se poate transforma şi într-o obligaţie: aceea de a ne respecta munca. Nu trebuie să lăsăm pe alţii să ne înjosească, ci să credem cu tărie în ceea ce facem. Răspunsul dat acestei umilinţe trebuie să fie ambiţionarea, acea formă a ei care ne este benefică. Şi, bineînţeles, să evităm să ajungem pe treptele trufiei dintr-o stimă mult prea mare pentru ceea ce facem. Aceste trepte duc în deşertăciune şi nu la evoluţie, fiindcă atunci intervine şi o mulţumire de sine mult prea mare.

La rândul meu, recunosc că mă domină uneori un orgoliu. Sper să fie doar constructiv. Îmi respect creaţiile şi de aceea vreau să fie respectate şi de către ceilalţi. Când nu se întâmplă asta, cred că şi orgoliul meu suferă. E o rană acolo pe care caut să o vindec. Şi scriu iar. Mai frumos şi mai bine. Mă gândesc că poate nu străluceau suficient creaţiile mele, că scriitura mea merită o atenţie şi o investiţie mai mare. Şi răspund cu ambiţie. Dacă nu ar exista acest orgoliu profesional nu am fi nici conştienţi de lucrurile pe care le putem face. Respectul pentru ceea ce creăm cred că ne solidifică progresul.

Din orgoliu se ajunge adesea la renunţare. Mă gândesc la ceea ce pierdem şi cum ne pierdem din pricina orgoliului. De multe ori nu iertăm celor care ne-au greşit şi îi izgonim din lumea noastră. Dar greşeala e firească şi defineşte fiinţa umană. E drept că sunt şi fapte atât de josnice ale unora pe care nu le putem trece cu vederea, însă de multe ori judecăm prea aspru şi, pedepsindu-i, ne pedepsim şi pe noi. E bine să ne păstrăm demnitatea, dar trebuie să ştim ce riscuri presupune. Şi nu renunţăm doar la oameni, ci şi la unele proiecte în care am investit. Nu trebuie să abandonăm uşor o cursă. Satisfacţiile şi reuşita nu apar la primul colţ de drum. Ele sunt destinaţia la care ajungem prin multe compromisuri. Iar un compromis necesită să mai închizi ochii din când în când şi să ştii să ierţi înţelegându-i şi pe ceilalţi.

Totuşi, cea mai dureroasă pierdere din cauza orgoliilor este cea a unor fiinţe şi, la cel mai înalt nivel, cea a propriei persoane. Astfel, orgoliul exagerat poate conduce la autodistrugere. Vorbind de relaţiile familiale sau de prietenie. Din pricina orgoliului se ajunge la situaţii cumplit de triste. Am întâlnit astfel de cazuri în care fiii nu le mai vorbesc părinţilor, fraţii rup şi ei această legătură unică, iar prietenii renunţă unul la celălalt. Şi în aceste situaţii rareori e vorba de acel orgoliu numit demnitate. Demnitatea nu aboleşte instituţii precum familia. Să iei drumul cel mai uşor, anume renunţarea, înseamnă să închizi şi ochii şi sufletul. Să te declari învins în lupta cu orgoliul şi să râmâi pe scena rătăcirii în aplauzele surde ale nefericirii.

Desigur, mai există o formă a renunţării care nu are la bază orgoliu. Este vorba despre a conştientiza că nu eşti nici în locul potrivit, nici omul potrivit. Presupune să citeşti dincolo de scris. Să vezi dincolo de fapte. Când eşti pe o scară care duce către nicăieri şi simţi că eşti înconjurat de oameni care nu fac altceva decât să te rănească sau chiar să te folosească precum un obiect, atunci e necesară renunţarea. E nevoie de regăsire. Există ceva înlăuntrul firii umane care îşi doreşte acelaşi răspuns la actele sale. Când arunci cu trandafiri nu poţi primi la schimb doar spinii. Suntem oameni, nu Sfinţi. Şi intervin anumite nevoi: mai ales cele după care tânjeşte sufletul. Asta se întâmplă atunci când ne aflăm unde şi lângă cine nu trebuie. Adică niciunde. Şi trebuie să renunţăm a mai sădi pomi acolo unde ştim că pământul nu e fertil. Aceasta este renunţarea la a ne pierde pe noi înşine. O renunţare justificată moral în care nu se regăseşte nici orgoliul.

Lupta orgoliilor pe scena iubirii aş vrea să o numesc jocul pasiunilor. Este singura luptă a orgoliilor în care câştigul este veritabil. Dacă două persoane se iubesc cu adevărat, atunci vor şti cum să ţină frâiele orgoliului. Şi se pot folosi de el constructiv chiar. Într-o relaţie ambii parteneri trebuie să lupte în a se recâştiga permanent unul pe celălalt. Aceasta este cea mai frumoasă luptă a orgoliilor. Este vorba de orgoliul motivant care îi antrenează pe cei doi şi le menţine pasiunea. Este focul care le întreţine relaţia şi în care cei doi ard fără    a-şi consuma strălucirea, o strălucire care se alimentează de la celălalt.

La polul opus stă renunţarea, iar aceasta nu presupune neapărat orgoliu. Ea survine atunci când iubirea apartine unei singure părţi. Când o persoană iubeşte profund, se dăruieşte cu totul arzând şi caută să-şi întreţină acest foc. Numai că primind indiferenţă sau uneori chiar umilinţă, simte nevoia să plece. Să se regăsescă şi redefinească prin altcineva. Aşadar, în iubirea curată şi profundă dintre două suflete nu e loc de orgolii distructive. Poate fi folosit orgoliul doar în scop constructiv. Iar când iubirea nu e împărtăşită, e bine să îţi continui drumul spre regăsire.

Revenind la orgoliul nemăsurat, anume trufia, ea şi-ar găsi leac doar prin iubire şi iertare. Dar această boală care macină raţiunea şi interiorul uman rareori mai poate fi tratată. Poate ar fi de ajuns o lacrimă să o stingă. Şi cred în adevărul atins de Octavian Paler în afirmaţia: Lacătele din noi se deschid cu o lacrimă. Dar ochii trufiei s-ar încălzi cu o lacrimă? Poate învăţa ea să ierte şi să iubească oamenii când piesa ei se desfăşoară pe scena rătăcirii? Cum spuneam, uneori teama o salvează umanizând-o. Trufaşul şi-ar dori un monument să îl reprezinte fiindcă în cuvinte i se pare că e prea puţin să îl înalţi. Dar unde să se înalţe? În negură şi ceaţă? Înfumurarea se îneacă în propriu-i fum.

Trufia este asociată de regulă cu mândria. Dar aş spune că ea e de fapt o mândrie deşartă. Iar termenul mândrie se dezvăluie sub două aspecte. Fie se limitează doar la mândria de sine, fie există numai acea mândrie care poate fi frumos justificată. Şi, referitor la cel de al doilea aspect, sunt de acord cu viziunea lui Jane Austen în Mândrie şi prejudecată: Poţi fi mândru fără să fii neapărat şi orgolios. Mândria este o caracteristică a firii noastre, pe când orgoliul ţine de impresia pe care am dori s-o creem în jurul nostru.

Aş spune că singura mândrie care poate fi frumos argumentată şi pe care o şi accept este aceea de a te simţi mândru de cei dragi. Un părinte mândru de realizările copiilor lui cred că este sugestiv pentru împlinire şi bucurie unică. E valabilă şi invers: să fim mândri de părinţii noştri. Asta înseamnă recunoştinţă şi respect. Dar şi de fraţii şi prietenii noştri. Iată cât de frumos motiva Emil Cioran această mândrie faţă de sufletele dragi: A te mândri cu relaţiile tale înseamnă a recunoaşte cât valorezi fără ele.  Putem fi mândri şi de noi, dar aici depinde de consistenţă şi cantitate. E suficient un strop de mândrie care să ne aducă o satisfacţie. E bine totuşi să îi lăsăm pe alţii să fie mândri de noi. Ideal e să fim mândria altora.

Referitor la partea a doua din afirmaţiile lui Jane Austen, orgoliul ţine de impresia pe care am dori s-o creem în jurul nostru, cred că ilustrează perfect realitatea. De multe ori, omul se rătăceşte doar pentru că vrea să le demonstreze altora ceva anume. Doar pentru că nu îşi acceptă condiţia şi limitele şi doreşte să lase o altă impresie celor din jur. Asta pentru a-şi mângâia tristele orgolii. Şi recurge la fel şi fel de fapte josnice sau neadevăruri care nu fac altceva decât să îl denatureze. Se luptă cu înverşunare să-şi creeze o falsă imagine crezând că va simţi o satisfacţie. Însă această rătăcire îl condamnă la nefericire.

Să vorbim şi despre modestie, dar privită ca o cumpătare, nu o lipsă a strălucirii. Eu cred că adevărata modestie este o altitudine, nu o atitudine. Şi mai cred cu tărie în ideea strălucită conturată de Octavian Paler: inteligenţa de a fi modest serveşte pentru a nu fi rdicol, iar nebunia de a fi orgolios pentru a nu renunţa. Întotdeauna e loc de mai bine şi chiar dacă lauda ne scoate în evidenţă, modestia trebuie să ne scoată din rând. Nu înseamnă că nu ne cunoaştem capacităţile, ci doar că vrem să urcăm o altă treaptă a cunoaşterii. Nu înseamnă că nu există nicio fărâmă de orgoliu acolo, ci doar că ştim cum să o stăpânim. Până la urmă şi modestia are orgoliul ei, spunea Valeriu Butulescu.