Teama, duşmanul interior

Încerc să-mi găsesc curajul pentru a analiza teama. E cert că temerile trăiesc în noi, dar noi putem trăi doar controlându-le sau alungându-le. Consider că teama este starea care ne face prizonieri, iar curajul starea care ne eliberează. Să-ţi fie frică este firesc, dar să trăieşti doar cu teamă înseamnă că ai devenit propriul tău rob. Şi mă tem că din ce în ce mai mulţi oameni îşi pun singuri lanţurile robiei.

Cred că trebuie să-ţi fie teamă doar de tine însuţi, privindu-te ca pe singurul inamic care te-ar putea arunca în beznă. Şi mai trebuie să ai curajul de a fi tu însuţi, privindu-te ca pe singurul prieten care te poate conduce spre lumină.

Teama unei fiinţe se poate dezvălui sub mai multe forme. Cea mai tristă cred că este teama de a iubi şi de a fi rănit. Aceasta este teama de a pierde. Tot tristă este şi teama de eşec sau teama de a risca, o altă formă cu care ne confruntăm majoritatea dintre noi. Acestea pot avea un deznodământ trist, oglindit de altfel în constatarea lui Paulo Coehlo: Cât de mult am pierdut doar din cauză că mi-a fost frică să nu pierd nimic.

De asemenea, pot exista şi forme perfect justificabile ale stării de teamă. Ele iau naştere în mod firesc în noi şi nu pot fi condamnate.  Acestea sunt teama de singurătate, teama de boli şi de moarte şi teama de calamităţi. De multe ori ele se încheagă pe umerii trecutului. Şi chiar exemplele din viaţa celor care ne înconjoară ne provoacă teamă. Teama de Dumnezeu o găsesc însă nejustificabilă.

Poate că temerile reflectă conştientizarea sau inconstienţa noastră. Cauzele temerilor se ascund în raţiunea noastră fiind subiective sau obiective şi de regulă îşi găsesc originea în trecut. Astfel, teama de a iubi şi de a fi rănit are drept cauză dezamăgiri şi suferinţe ale trecutului. Ea de fapt înseamnă conştientizarea unei pierderi. Totuşi, această teamă trebuie învinsă dacă îţi doreşti să trăieşti frumos prin iubire. În acelaşi timp trebuie să fii conştient că depărtându-te de iubire poate fi cea mai crudă rătăcire. Teama de singurătate este tot o formă de conştientizare: aceea de a şti cât de importantă este îmbrăţişarea şi privirea cuiva. Teama de eşec poate fi atât conştientizarea riscului, cât şi inconstienţa a ceea ce poţi câştiga. Singura bătălie pierdută este cea care nu a început încă. Dacă nu lupţi nu poţi pierde, dar mai cu seamă nu poţi câştiga. Iar teama de Dumnezeu cred că e o teamă inexplicabilă, deci o inconştienţă. Instanţa divină te poate condamna doar la iubire veşnică şi nu are sentinţe întunecate.

Pornind în analiza formelor pe care le cunoaşte teama, voi aborda mai întâi teama de a iubi şi de a fi rănit. Această teamă ne aruncă pe scena rătăcirii. Deşi de multe ori refuzăm să ne mai aruncăm în braţele iubirii fiindcă o asociem cu suferinţa, există şi cazuri mai triste. Acestea se reflectă în afirmaţia lui Octavian Paler care zugrăveşte un adevăr profund.  Nu există viaţă mai pustie decât una care n-a iubit nimic ştiind că într-o zi va pierde totul. Fuga permanentă de iubire înseamnă rătăcire, risipire şi condamnare la nefericire. Să-ţi fie teamă să găzduieşti în sufletul şi în ochii tăi o altă persoană este o temere inexplicabilă. Asta pentru că iubirea înseamnă viaţă. De viaţă nu trebuie să ne temem.

Din păcate, am remarcat că există tot mai mulţi oameni cărora le este frică de viaţă. Iar aici îmi amintesc de vorbele strălucite ale lui Albert Schwitzer : Tragedia vieţii constă în ceea ce moare într-un om în timp ce trăieşte. Cei care se tem de iubire îşi semnează singuri deznodământul piesei în care joacă transformând-o în tragedie. Adesea teama de a fi rănit conduce la renunţare: renunţarea de a mai iubi şi renunţarea de a mai crede. Când se renunţă la aceste stări primordiale, în fiinţa umană are loc un cutremur devastator. Poate de acest seism ar trebui să ne fie cu adevărat frică. Şi mă întorc la Octavian Paler al cărui sfat îl consider excelent: Nu există experienţă căreia să nu îi poţi supravieţui dacă ai curajul să înfrunţi viaţa. Doar iubirea ne poate transforma în cei mai lăudabili supravieţuitori. O condiţie esenţială a supravieţuirii este chiar aceea de a iubi. De aceea, mă opresc puţin să meditez asupra profunzimii din versul lui Adrian Păunescu: Iubesc, am curaj şi mă tem. Cred că acesta ar trebui să ne definească şi să conştientizăm că în orice formă de curaj trăieşte şi o formă de teamă, dar asta nu înseamnă că trebuie să renunţăm la ceea ce ne ţine în viaţă: iubirea.

Cu toţii poate că ne-am întâlnit cu riscul sau l-am pus în balanţa raţiunii de multe ori. Atunci a intervenit teama de eşec. Culmea e că tocmai teama este mama multor eşecuri. Ea este ucigaşul raţiunii şi-al progresului uman. Oamenii trebuie să uite că nu au aripi şi să înveţe să zboare. Fericiţi cei ce dorm fără să se teamă de vise, spunea Octavian Paler. Curajul este cel care ne deschide aripile. Înalţă-te prin aripi de vise şi aşteaptă sub aripa speranţei. Aceasta cred că este premisa succesului. Nu trebuie nici să te arunci inconştient, dar nici să laşi teama să te oprească din împlinirea obiectivelor. Uneori se poate ajunge chiar de la succes la eşecuri fiindcă temerile nu au fost controlate în mod eficient. Succesul naşte promisiuni, iar promisiunile nasc dezamăgiri. Dezamăgirile nasc temeri, iar temerile nasc eşecuri. Ideal ar fi ca dezamăgirile să nască motivaţii şi ambiţii. Însă raţiunea intervine adesea şi ne poate induce în eroare. Simţurile interioare sunt cele care trebuie să ne ghideze în viaţă, dar mai cu seamă sufletul. Nu trebuie să te temi de valurile vieţii fiindcă undeva la orizont se regăseşte ţărmul. Şi de multe ori la ţărm îţi vei găsi şi liniştea.

Analiza profundă a factorilor externi instalează în noi adesea teama de a risca. Aceasta este tocmai cea care ne împiedică să ne realizăm visurile. Tot aici putem vorbi de teama de a fi criticaţi distructiv de către ceilalţi sau teama de a nu fi apreciaţi. Însă nicicând omul nu va putea împăca pe toţi cei din jurul său şi, până la urmă, cred că e mai admirabil să îţi doreşti să ieşi din tipare. Critica altora te poate întări, lumina sau chiar educa. De aceea, eu cred că trebuie să ne asumăm riscuri pentru a reuşi şi a ne înălţa. Este vorba de curajul de a fi tu însuţi. Acesta este cărămida progresului. Uneori chiar căderile noastre sunt cele care ne ajută să ne înălţăm. Van Gogh avea mare dreptate când medita la teama de eşec: Ce-ar fi viaţa dacă nu am avea curajul să riscăm ceva? Răspunsul îl vom găsi analizând viaţa celor care nu au vrut să-şi asume riscuri şi au rămas pe fotoliul comodităţii. Renunţarea e cea mai comodă cale. Lupta este cel mai strălucit drum. Pentru cei curajoşi nu există prea devreme, însă pentru cei temători adesea e prea târziu. Constatarea mea în ceea ce priveşte curajul este aceea că numai cei care au luptat cu încredere până la capăt s-au dovedit adevăraţii învingători. Cei temători au stat privind pe margini şi au rămas doar simpli spectatori.

Pentru a vorbi despre teama de Dumnezeu, voi începe cu aforismul sublim relatat de Platon: Putem să-i iertăm uşor pe copiii care se tem de întuneric, dar adevărata tragedie este a adulţilor care se tem de lumină. Prin urmare găsesc această temere inexplicabilă. Ea pătrunde în fiinţa umană din cauza unei asocieri eronate: aceea e divinităţii cu o pedeapsă. Dumnezeu nu pedepseşte pe nimeni. Numai omul se poate pedepsi. Chiar această temere este o pedeapsă. Din ceruri coboară doar lumina, iar întunericul se poate instala doar în oameni. Ne putem teme de oameni, calamităţi sau de noi înşine, însă nu trebuie să ne temem de lumină fiindcă atunci facem cunoştinţă cu cel mai adânc intuneric şi cea mai amară rătăcire. Aşadar, să nu ne temem nici de Domnul, dar nici de absenţa Lui. Îl putem descoperi în noi înşine prin iubire, speranţă şi încredere.

Teama de dezastre şi calamităţi precum seismele sau inundaţiile este perfect normală întrucât ea înseamnă conştientizarea gravităţii pe care anumiţi factori le poate avea asupra lumii. Şi cum aceşti factori nu depind de noi şi de voinţa noastră, poate că e cu atât mai înspăimântător să ne privim neputinţa. Tot din conştientizarea unor gravităţi, teama declanşează instinctul de autoprotecţie. Este vorba de a te apăra de anumiţi factori sau acte care ştii că te pot vătăma. Astfel, atunci când traversezi strada şi observi că o maşină se apropie cu repeziciune, implicit te vei grăbi. Când retragi mâna din faţa focului sau te retragi de lângă un loc primejdios e vorba tot de conştientizare. Te păzeşti de fapte care te pot periclita. Acesta este rolul benefic din esenţa de teamă. Nu e chiar o stare, ci mai mult o apărare pe care o dictează raţiunea. De aceea, cei care nu iau în seamă pericolele sunt numiţi oameni necugetaţi fiindcă aceştia nu conştientizează gravitatea anumitor factori.

Ţinând cont că sănătatea este una dintre comorile cele mai mari ale omului, conştientizarea pierderii ei ne stârneşte teamă. Aici intervin factori externi care ne alimentează teama. Privind la cei din jur care suferă de diferite afecţiuni, implicit se trezeşte şi în noi acel sentiment de spaimă de a nu suferi din pricina unor boli. Cred că tuturor ne e teamă de boală. Personal, mă sperie cel mai tare ideea de a orbi. Poate pentru că lumina o asociez cu viaţa. Ideea că îţi poţi pierde sănătatea este, într-adevăr, înspăimântătoare. Şi chiar dacă învingem anumite boli, tind să cred că tot va trăi în noi teama de a nu suferi din nou. De aceea, accentuez că starea de teamă are o legătură strânsă cu trecutul. Dar, până la urmă, însăşi teama ne poate îmbolnăvi dacă devine o stare copleşitoare. E firesc să ne mai întâlnim cu temerile, dar când ne însoţesc permament cred că pot fi distructive.

Teama de moarte consider că este firească. Ea este, de fapt, teama de necunoscut. Omul acceptă moartea, dar nu şi ceasul morţii, spunea Emil Cioran. Ne asumăm efemeritatea, însă ne înspăimântă clipa veşniciei. Eu cred că ar trebui să ne concentrăm cu toată puterea asupra vieţii. A ceea ce înseamnă viaţa. Şi să trăim. Cât mai intens. Cât mai frumos. Cel mai bun sfat ne-a fost dat de Marcus Aurelius:  N-ar trebui să te temi de moarte, ci mai degrabă că nu ai început încă să trăieşti. Aceasta este tragedia existenţei noastre: uităm să trăim cu adevărat. În goana noastră după bunuri vremelnice uităm de bunurile eterne: iubirea şi credinţa. Uităm de profunda semnificaţie a vieţii şi lăsăm verbul a trăi în suferinţă. Viaţa e o pasăre ce zboară să-şi dea viaţa pentru a trăi. Aşadar, să transformăm efemeritatea noastră în eternitate prin puterea iubirii şi a credinţei. Cei care nu iubesc şi nu au credinţă sunt doar umbre fără viaţă.

Mai există o formă de teamă: aceea extremă sau dusă la exacerbare. Acea teamă se transformă în fobie, o stare obsedantă a cărei cauză nu este obiectivă şi nu se bazează pe conştientizare. Evident că este o teamă inconştientă care poate dezechilibra actele din viaţa noastră. Şi pot spune că am cunoscut multe persoane cu fobii. Unele au reuşit să le trateze, altele nu. Îmi povestea o prietenă cum şi-a învins claustrofobia. Şi asta pentru că a fost nevoită să lupte cu ea când s-a mutat la ultimul etaj al unui bloc foarte înalt. Când folosirea liftului a devenit rutină, fără să vrea a realizat că această temere a fost învinsă. Poate că în cazul altor fobii e mai complicat, însă tind să cred că ele se pot trata doar lucrând cu cauza care le determină. Multe fobii se declanşează din perioada copilăriei când eşti mai vulnerabil şi pot pătrunde mai uşor în raţiune sau poţi fi influenţat chiar de cei din jur. Din nefericire, unii părinţi îşi educă fiii să fugă de animale sau să le îndepărteze întrucât acestea le pot face rău. Am cunoscut oameni răniţi mult mai adânc de către alţi oameni sau chiar de ei înşişi. Iar aceste temeri sădite din copilărie cu greu îşi mai pot găsi tratamentul fiindcă au un cuvânt greu de spus asupra formării noastre.

O regulă de bază în viaţă este să lupţi întotdeauna împotriva temerilor tale şi să nu dai drumul nicicând speranţei. Aceasta trebuie să fie una din legile ghidului nostru interior. Şi cei curajoşi au temeri, doar că ei ştiu cum să le controleze şi, mai mult decât atât, au realizat de ce e primordial să le stăpânească. Curajul este o putere interioară care exprimă o motivaţie la fel de puternică. Această motivaţie nu trebuie să ne părăsească niciodată. Fiecare îşi cunoaşte temerile, dar nu toţi încercăm să luptăm cu ele sau le putem gestiona aşa cum ar trebui. Să te declari învins fără a lupta mă tem că este cea mai sigură cale către eşec.

Aproape toate formele pe care le are teama ne conduc spre rătăcire. Doar teama de singurătate ne ţine aproape de ceilalţi. Celelalte ne depărtează de oameni şi de visurile noastre. Mai mult, ne depărtează de noi înşine. Iar teama de Dumnezeu ne depărtează de lumina adevărata.

Omul care a fost răpus de temeri e precum o frunză care se aşterne pe pământ. Mereu vor exista motive de îndoială şi piedici care se vor ivi, însă trebuie să alungi teama ca visurile să nu ajungă scrum. Curajul te poate ajuta să te regăseşti. Voi concluziona memorabil cu afirmaţia lui Henry Davis Thoreau: De nimic nu trebuie să ne temem mai mult decât de teamă.

Eseul face parte din volumul Rătăciri şi regăsiri.

Dacă v-a plăcut acest eseu mai puteţi citi Cele mai grele boli.