Predestinat

Un dor adânc în piept mă doare,
Nicio salvare nu găsesc
Şi am să cad de pe picioare
Cu focul meu neomenesc.

Această boală nu-nţelege
Şi mă provoacă la duel,
Mă sting într-o fărădelege
Arzând în cel mai tragic fel.

Căci vindecarea e departe
Şi-nseamnă numai ochii lui,
Predestinat a fost să poarte
Tot universul meu căprui.

M-a condamnat la neputinţă,
Mi-a luat şi dreptul de a fi,
Predestinata mea sentinţă
În ochii lui devine zi.

Să-l acuzaţi că poartă vina
De a fugi cu rostul meu,
El m-a lăsat fără lumina
În care-am locuit mereu.

Să-l acuzaţi de-a mea pieire,
Eu altceva nu vă mai cer,
Să-l acuzaţi că-ntr-o privire
Mi-a luat cu el întregul cer.

Şi-atunci când va cerşi iertare
Şi lacrima-i va tresări
Să îl iertaţi, privirea-l doare,
Căci eu în ea voi nemuri.

Dacă v-a plăcut această poezie mai puteţi citi Ai nimănui.