Frumoși sunt nuferii, dar ei nu pot înlocui o Cetate – interviu cu Poetul Traian Vasilcău

În dialog cu mentorul meu – Poetul și publicistul TRAIANUS (Traian VASILCĂU) din Basarabia

–-Poezia este muzica sferelor înalte. Cum aţi descrie această muzică şi cum aţi mai defini Poezia?

Traian Vasilcău:  Dragă Alexandra MIHALACHE, pe parcursul nesfîrșitei mele vieți de pînă acum am definit în mai multe feluri Poezia. Se pot lesne găsi aceste definiții în cele 70 de cărți ale mele, dar mai ales în cărțile de Sinteză, apărute în ultimii cinci ani. Mă refer la “Operele Netăcute în 9 volume”, cu unic titlu „Inscripții pe Etern”. Abia după ce am definit Poezia, precum m-a dus cugetul cugetului și cugetul inimii, mai ales, mi-am dat seama că nu trebuia să o fac deloc. Era cel mai bine să nu mă fi apucat niciodată de catalogat ori de definit Poezia, cu P mare și nu poezia, cu minusculă, evident.

Știți de ce? Fiindcă Poezia e de o vîrstă cu Biblia, cu Cartea Cărților. Poezia este cuvînt din Cuvînt, adică literă din Dumnezeu, literă de Dumnezeu, dacă vreți. “Psalmii lui David și Core” sunt muzica sferelor înalte. “Pildele lui Solomon” sunt muzica sferelor înalte.“Cîntarea Cîntărilor” e muzica sferelor înalte…

Asta și este, de la început și pînă la urmă, adevărata definiție a Poeziei: Cîntarea Cîntărilor pentru Cel de ne-a creat! În caz contrar, dacă nu locuim sub Acoperămîntul Cuvîntului, în van mai facem umbră pămîntului.

 

–-Cînd aţi scris prima poezie şi cum rememoraţi unicitatea acelui moment?

Traian Vasilcău:  Este cea mai grea întrebare pentru mine. Nu țin minte care să fi fost prima poezie, deoarece nu s-au păstrat pînă azi toate înfiripările de talent  ce mi s-a dat. Probabil că au fost mai multe poeziile cele dintîi. Eu cred că prima poezie a fost cuvîntul simplu: Mama. Cel mai frumos poem pe care l-am scris este tot cuvîntul simplu: Mama, iar ultimul poem pe care am să-l las neterminat în viața aceasta de humă va fi tot cuvîntul simplu: Mama. E atît de necuprins și de plin de frumuseți, încît, aproape ajuns la 50 de ani prihăniți, trebuie să vă spun că nu am scris decît o strofă din acest Poem. Numai Maica Domnului știe cît de greu este să poți ajunge la ultima strofă a Poemului “Mama” și să nu mori!

–-Ce misiune consideraţi că poartă cu el Poetul şi cum l-aţi defini?

Traian Vasilcău:  Poetul este un preot fără de patrafir. Nu de azi, nu de ieri, ci dintotdeauna așa a fost să fie considerat Poetul de lume și de Creator, iar Părintele Constantin Galeriu zice că “Dumnezeu așa de mult mai iubește poeții, încît uneori le dă lor întîietate și nu sfinților”.

Vedeți ce mare responsabilitate așează pe umerii Poetului Dumnezeu? E posibil de suportat și de dus o asemenea povară? Poeții adevărați, din tagma cărora  constatăm, cu regret, că avem tot mai puțini, sunt niște misionari ai Frumosului netrecător. Toatele vor trece, numai Dragostea în veci nu va trece, nu va cădea, glăsuie Sfînta Scriptură. Ce altceva decît un Apostol al Dragostei trebuie să fie și să rămînă Poetul, acum și pururea, și în vecii vecilor?

–-Unde credeţi că mai putem regăsi profunzime poetică? Pictorii şi muzicienii (pianişti, violonişti, etc) pot fi consideraţi şi ei Poeţi?

Traian Vasilcău:  Eu cred că nu s-a scris niciodată mai multă poezie decît se scrie acum. Tone de poezie în zi, pe care dacă o îngurgitezi căpiezi. Să mă explic, nu? Scria Vasile Alecsandri că la români fiecare al doilea se crede poet. Afirmația bardului de la Mircești este însă depășită de timp. Acum tot românul se crede poet, prozator, debutează ca romancier, este și critic literar, și eseist, și publicist, și filosof, este omul-orchestră, născut, din păcate, AFON!

Se comite, mai bine zis, o cantitate enormă de literatură fără de nici o calitate. Culmea e că anume aceasta s-a cocoțat în capul mesei, fiind premiată și onorată cu de toate, de la naștere și pînă la groapă (mai post-modern spus: pînă la crematoriu).

Un tînăr în căutarea de modele literare, nu de idoli, nu, se va arunca în oceanul de maculatură premiată și considerată emblematică pentru întreaga literatură română, devenind, în foarte scurt timp, la fel ca și autorii citiți: pornografic și dornic  de a fi canonizat cît mai curînd de adulatorii și patronii găștii din care face parte.

Noi avem și abonați permanenți la Nobel și la multitudinea de Premii Naționale, care sunt niște antiscriitori sadea, dar cu toate acestea nu mai contenesc să scuipe în folclor, în poezia clasică și-n tot ceea ce înseamnă Trecut și Valoare spirituală românească. Am ajuns să aud că unii autori de această speță sunt supărați la culme pînă și pe versul rimat, considerîndu-l vetust și dăunător, ei avînd pregătită o idee bicisnică în acest sens: de a-l interzice prin lege!

Dacă am ales Libertatea, spun ei, atunci trebuie să scriem numai versuri libere. Libere de orice talent, asta nu este greu de înțeles, asta vor, și de asta sunt capabili aceștia mereu. Profunzimea poetică a cam dispărut din edituri, dar și din librăriile tot mai înghesuite și tot mai puține. Știți de ce? Ea nu se regăsește nici în poeți, nici în actori, pictori, muzicieni, nici în alții, fiindcă Sufletul, stăpînul adevărat al trupului nostru, este pe moarte, dacă n-o fi murit, între timp,  la majoritatea dintre artiști. Lucrările lor evidențiază în plan pozitiv-idealist doar carnalul, instinctul, sexualitatea, violul, pedofilia, avortul, incestul! Ce poate fi mai urît? S-au inversat temele predilecte ale autorilor. Teatrele abundă de actrițe goale, ale căror “vaginuri monologhează”, iar cărțile autorilor CELEBRI cam de ce ar rămîne în urma CIVILIZAȚIEI, aflate în goană acerbă după NIMIC?

–-Ştiinţa şi Credinţa sunt adevăruri diferite: Știinţa e un adevăr exact, Credinţa este un Adevăr profund. Însuşi Einstein mărturisea: “Mă interesează ce gîndeşte Dumnezeu. Restul sunt detalii.” De ce doar ştiinţa lui Dumnezeu, anume Credinţa, rămîne cea mai frumoasă cunoaştere?

Traian Vasilcău:  Pentru că e cea mai nemărginită dintre toate cunoașterile. Credința reprezintă Imensitatea Sfintei Treimi: a Tatălui, a Fiului-Mîntuitor și a Sfîntului Duh, combustie divină, lucrătoare în amîndoi. Dacă unui scriitor ori artist i s-a dat o fărîmă de Sfînt Duh creativ și el miră cu această fărîmă un întreg Univers, atunci vă dați seama ce înseamnă să fii dăruit cu mai mult Duh Sfînt? Adevărat se spune în Biblie că nu va putea nici un om să vadă Fața nevăzută a lui Dumnezeu și să rămînă viu! Lucrare mai profundă și mai frumoasă decît Nașterea, Moartea și Învierea lui Iisus Christos nu există în cer, sub cer și sub pămînt! De-aceea mă și uit cu atîta durere în jur și constat că scriitorii și artiștii, în general, se ocupă de nimicuri, era să zic: absolute,  abordînd teme minuscule, de caldarîm,  avînd tema Iisusiacă la îndemînă. Dar, în același timp, îmi spun tot eu, că numai de la cel căruia i s-a dat mult i se cere mult, iar avalanșa aceasta de nescriitori ce mișună azi și domină Realitatea nu e decît un chip reflectat în oglindă al aceleiași Realități despre care vorbim. Pe parcursul ultimilor ani m-am convins iremediabil de un adevăr de netăgăduit: Cine nu-l are pe Dumnezeu în orice gîndește și făptuiește, acela nu are nimic! Poate avea lipit chipul său, cu cartea în mînă sau cu vreo vioară pe umeri, în orice stație de troleibuz, poate să-și decimeze cu volumele sale părinții de vii, dar scriitor înnobilat de har așa și nu va fi niciodată.

–-Poezia Dumneavoastră este o Rugăciune lirică. Nu doar eu o spun. “Penița lui Dumnezeu”, v-a numit într-o cronică publicată Paul ARETZU. Au scris și alți numeroși scriitori români. Au scris și douăzeci de academicieni români.  De ce e important să treci de barierele lumeşti şi să evadezi în strălucirea şi frumuseţea celestă?

Traian Vasilcău:  Fiindcă Dumnezeu nu înseamnă numai Cunoaștere, ci și Trăire prin Iubire și Milă nemăsurată. Domnul a zis că trebuie să iertăm ca să fim iertați de El, adică trebuie să iubim pe ceilalți, ca să fim iubiți de El, adică trebuie să-i miluim pe ceilalți, ca să fim miluiți de El. E atît de simplu și atît de complicat totodată.

De ce, oare?

Fiindcă trăind în Lume nu vrem să nu fim decît ai Lumii, care Lume a fost și este una a goanei după deșertăciuni și aprig vînt.

Toți vor să fie imortalizați de vii, nu mai au răbdare să moară, voiesc totul ACUM sau NICIODATĂ, nu contează că vor trebui să calce peste aproapele de alături, nu contează că Dumnezeu a spus  să-i acordăm Lui slava deplină și nu nouă înșine.

Trăim într-o lume tot mai lipsită de Dumnezeu și asta explică golul, mai bine zis: Hăul ce se adîncește în om și pe care vine repede Diavolul și-l populează cu armia sa.

Eu pot fi considerat om primitiv, semănătorist, învechit, impostor, obscur, antiom chiar, dar cu toate acestea nu voi putea concepe existența umană în afara Rugăciunii neîncetate, care pentru mine a devenit sinonimă cu Poezia și viceversa. Dumnezeu mi-a arătat de atîtea ori că fără El nu sunt nimic, nici măcar o felie de țărînă, încît nu-mi schimb acest Crez, chiar dacă risc să rămîn dincolo de poarta Literaturii vegheate de unele și aceleași persoane din veac în veac. Instruire au toți preoții, diaconii și călugării, dar Trăire au așa de puțini dintre ei… Ce să mai vorbim atunci despre scriitorii cei prihăniți, dintre care, vorba Apostolului Pavel, cel dintîi sunt chiar eu?!

–-Mama este una dintre temele fundamentale ale creaţiilor Dumneavoastră. Puţini Poeţi au cîntat acest simbol într-o manieră atît de adîncă. Ce frământare lăuntrică sau mîngâiere cerească v-a determinat să îi dedicaţi atîtea cîntece lirice?

Traian Vasilcău:  Lucrurile sunt simple. Fără de Dumnezeu n-ar fi fost Mama, iar fără de Mama n-aș fi fost eu pe pămînt, cu viciile și calitățile mele, cu plusurile și minusurile mele, mai ales cu minusurile pe care știu că multe le am. Cînd ne-a părăsit tata, mama era însărcinată cu mine de șase luni… De la înmormîntarea tatălui și pînă la ziua de naștere a mamei mele era doar vreme de o zi… Cred că am băut atîtea lacrimi în acele zile! În cele trei luni de zile, ce mai rămîneau pînă la nașterea mea, mama a fost somată de emisari ai organelor de stat ca să nu mă nască, fiindcă eram fiu de spion român, condamnat la cinci ani de pușcărie de Secția SMERȘ (Moarte Spionilor) a NKVD-ului sovietic pentru traversarea Prutului dinspre malul drept, unde tata avea o soție și o copilă, pierdute pe veci, spre malul stîng, unde tata avea numai o soră și-o… mamă.

Eroină adevărată a fost mama mea, pe care trebuie să o scriu cu Majusculă, fiindcă ascunzîndu-se de toți ogarii Puterii a trebuit să fugă într-o noapte cu un căruțaș în alt sat, unde m-a născut. Cînd au aflat sovieticii că a apărut cel de-al cincilea copil de spion n-au mai avut ce spune, pentru că Mama le-a tăiat-o scurt: “ Știți ce? Ia mai lăsați-mă în pace! Unde vor mînca patru, acolo va mînca și al cincilea!”.

După asta cum să n-o cînt pe Mama în versuri pînă acum?

La cinci ani urma să plec din viață. Dacă nu mă găsea Mama repede lîngă fîntînă cine avea să o mai cînte în versuri pînă acum?

În Armata Sovietică urma să fiu exterminat fizic. Dacă nu mă salva Mama cine avea să o mai cînte în versuri pînă acum?

Dumnezeu m-a bătut, după merit, de atîtea ori în viață, Mama mea însă niciodată, deși a avut un milion de motive obiective s-o facă. Poate că dacă-o făcea eram mai bun și nu-l huleam pe Dumnezeu pînă mai ieri…

Maica Domnului și Mama mea sunt, într-Adevăr, două mîngîieri cerești pentru sufletul meu. Atunci cînd mă poticnesc și cad, mîinile lor mă ajută întotdeauna să mă ridic.

Nu înainte de a mă ruga, printr-o rugăciune lirică,  astfel:” Ajută, Maică, să fiu/Candelă pînă tîrziu,/Pînă cînd s-o termina/Untdelemnul Tău din ea”.

–-Cartea este adăpostul în care oamenii îşi odihnesc simţurile. Cu toate acestea, în ultimul timp, s-au depărtat de ea şi au găsit alte refugiuri. De ce credeţi că s-a întîmplat acest fapt şi ce ar trebui să conştientizeze oamenii pentru a se reîntoarce la acest unic adăpost?

Traian Vasilcău:  Mai întîi trebuie să conștientizeze că e timpul să se întoarcă, în sfîrșit, Acasă. Omul fără o carte frumoasă (în sensul conținutului, nu al calității grafice) în mîini este un om pierdut. Cărțile bune educă oameni buni, din răi făcîndu-i buni, din buni—mai buni, și mai buni, și mai buni… Cărțile rele formează oameni răi, pe care nu-i mai poate reeduca în bine nici o pușcărie. Pe timpuri se spunea că cine are carte are patru ochi, acum se spune că cine are carte și n-are bani ori relații n-are nici un ochi. Acum mai toți citesc doar cărți de CEC-uri, CARD-uri și alte neroditoare cărți.

Gîndesc cu groază la ziua cînd vor dispare cărțile bune, cele ziditoare de Suflet.  Că cele rele, cele demolatoare de Suflet, nu cred să dispară cît mai degrabă.

–-În cît timp aţi scris şi realizat colecţia “Inscripţii pe Etern- Opere netăcute în 9 volume”, care reuneşte toate scrierile Dumneavoastră și cronicile confraților români de pretutindeni, referitoare la creația Dumneavoastră?

Traian Vasilcău:  Am scris-o în 48 de ani. Cel puțin atîția aveam atunci cînd am văzut tipărit și volumul IX al respectivei Colecții. Dacă e să răspund în termeni concreți, ar trebui să spun că mi-a trebuit un cincinal de nesomn ca să-mi adun din cele 60 de volume conținutul necesar pentru cele 9 volume. Dumnezeu a voit ca această Colecție, căreia eu i-am spus: Proiectul vieții mele, să apară. Să recitești și să mai și redactezi, pe alocuri, 5400 de pagini, nu e deloc lucru ușor. În ziua lansării întregii Colecții acad. Mihai Cimpoi mi-a sugerat să purced la întocmirea unui singur volum din cele 9. La o Antologie lirică, ce ar însemna, de fapt, Opera poetică într-un volum. De atunci caut  cel mai exigent și neinvidios redactor din Lumea română!

Cunoașteți cumva care e numele lui?

–-Ce proiecte literare aveţi în realizare momentan?

Traian Vasilcău:  Interesante și nenumărate… Am inaugurat de curînd o nouă Colecție de carte duhovnicească “Trîmbițele lui Dumnezeu”, unde au apărut deja patru volume despre viața sfîntă a Părintelui Ioan Zlotea, unul dintre care îmi aparține și este de Versuri inspirate din Gîndirea, Proorocirea, Trăirea și Făptuirea Părintelui prea puțin cunoscut în Basarabia și în Țară. Urmează să apară 20 de volume în această colecție. Lansăm în cel mai apropiat timp Enciclopedia scriitorilor români contemporani de pretutindeni, cu 1 200 de nume sonore ale Literaturii române. După asta va urma Antologia Poeziei românești din mileniul III. Despre cărțile mele viitoare nici nu știu dacă e bine să vă spun (surîde-n.n.).

Cineva mi-a spus să nu-mi divulg proiectele înainte de-a lor împlinire. Nu l-am crezut și poate de-aceea a trecut prin chinuri sisifice  lucrul la Enciclopedia despre care-am vorbit…

La 2 aprilie 2019 mă voi uita în pașaport și voi afla că am trăit tocmai jumătate de veac. Tatăl meu-45, Mama mea-62. Și voi crede că e incredibil, dar nu voi putea să nu mulțumesc Mamei mele și tatălui meu, care, cu îngăduința Părintelui Veșniciilor, m-au adus printre voi.

Un spin printre flori, da, un spin, însă rîvnitor de atîta Lumină!

–-Ce sfaturi aveţi pentru tinerele talente care vor să urmeze această cale, a Scrisului?

Traian Vasilcău:  Nu pot da sfaturi pe care nu le-am trăit. Scrisul însă este o viață în Viață, pe care am trăit-o pe muchie de cuțit, adică dureros, ca dintr-o sală de operație în alta. Nici o împlinire literară de-a mea nu mi-a adus doar bucurii, ci și destule însulițări sub coastă. Bineînțeles că e departe de mine ideea de a mă considera un răstignit pe Crucea Literaturii române, fie ea și din Basarabia.

Să știți că eu încă mă mai consider tînăr talent. Așadar, pentru colegii mei tineri aș avea un singur sfat: să nu știe ce este Invidia și să se încreadă numai în Dumnezeu. A te încrede în tine însuți sau în oameni e ca și cum ți-ai face zid de întărire din niște nuferi. Frumoși sunt nuferii, dar ei nu pot înlocui o Cetate!

Viața mea, de pînă acum, a fost ca un rîu, care și-a urmat curgerea predestinată între Nu și Da. Faptul că sîrma ghimpată, care mi-a ținut ca-n niște cătușe copilăria, a căzut,  mi-a amintit de tata, care a fost reabilitat abia în 1992 de către Comitetul Securității de Stat al Republicii Moldova (fostul KGB), dar anii pierduți nu i-a mai întors tatălui meu nimeni, nicicum, niciodată!

–-Ce presupune să iei calea Scrisului și să o urmezi viața întreagă?

Traian Vasilcău:  Nu am gîndit vreodată că voi merge pe această cale, fiindu-i rob credincios peste măsură. În aceste barbare vremi pentru literatură este un act de mare curaj să perseverezi în ideea că ceea ce faci tu poate fi lucrare utilă și pentru alții. Cred cu tenacitate că literatura necomercială este numai domeniul celor îndărătnici, dar puternici cu Duhul, care știu că nu au altă cale de ales. Scriitorul e, ca să ajungem la firul începutului interviului nostru, un misionar într-un teritoriu părăginit. De rîvna lui, de puterea lui de caracter, de harul lui, de nesomnul lui, de binecuvîntarea lui Dumnezeu  depinde dacă pe acel loc va răsări vreodată o floare.

Dacă se va trezi într-o dimineață și îl va saluta în limba română un crin înseamnă că truda lui poate obține Premiul ceresc, Cununa neveștezită a Divinității.

Dacă v-a plăcut acest dialog literar cu Poetul Traian Vasilcău mai puteţi citi Cronica volumul Sfeşnic în rugăciune şi Traian Vasilcău despre poezia mea.