Dor de bunici

Nu există dor şi rană
Şi-o asemenea icoană
Cum e chipul celor care
Au sfinţit o neuitare.

Tot mă poartă câte-un dor
Spre casa bunicilor
Unde-i linişte deplină
Şi iubirea se închină.

Şi în lacrima cea grea
O văd pe bunica mea,
Văd tot cerul şi pământul,
Văd lumina şi cuvântul.

Şi-mi voi aminti mereu
Ce spunea bunicul meu:
„Să fii omul care-mparte
Lucruri mari şi nu deşarte”.

Nu e dragoste mai mare,
Nu e lacrimă sub soare
Cum e chipul celor care
Se numesc eternizare.

Dacă v-a plăcut această poezie mai puteţi citi Suveniruri.