Talentul, o esenţă greu de stăpânit

Astăzi, din păcate, multe talente se risipesc cu talent. Cred că izvorul fiecărui talent trebuie să fie originalitatea. Aceasta nu înseamnă neapărat noutate, ci tehnica de a transforma comunul în deosebit. Şi asta presupune şi inteligenţă, o altă coordonată necesară în dezvoltarea lui. De aceea, el înseamnă o inteligenţă specială, manifestată, cum spunea Nicolae Iorga. Fără originalitate nu se poate remarca, iar fără muncă dispare în neant. Dar originalitatea a devenit o raritate.

Unii ştiu să şlefuiască talentul şi să îl transforme într-o bijuterie. Aceştia sunt bijutierii care dau strălucire şi valoare cuvântului special. Iar cei care ştiu să îmbrace specialul în unicitate ating măreţia talentului. Arta de a fi unic este una dintre cele mai rare şi mai fine esenţe. O esenţă greu de stăpânit. Din păcate, alţii au darul de a-l risipi. Sunt cei care nu ştiu să îl stăpânească. Şi o fac fără a conştientiza că risipirea lui înseamnă risipirea luminii şi a propriei persoane.

Voi aborda formele sub care se revelă talentul: ca dar într-o profesie şi ca har în artă şi ştiinţă, abordând şi forma supremă a genialităţii. Cert este că acesta este înnăscut şi nu făcut sau dobândit prin studii. Şcoala nu îl produce , dar are şi ea un rol: îl şlefuieşte. Este este o sămânţă pe care trebuie să o îngrijeşti ca să dea roade. Educaţia va contribui la dezvoltarea sa armonioasă. Cel mai mult contribuie autoeducaţia: organizarea interioară a fiecăruia. Cei care nu vor să-şi educe talentul vor constata că acesta nu înfloreşte şi îi vor risipi petalele fără a-i răspândi parfumul.

E drept că atunci când auzim termenul talent ne gândim la artă, dar fiecare profesie în care dospeşte inteligenţa reuşeşte să îl dezvăluie sub o formă sau alta. Acesta dă roade numai dacă este fructificat şi în folosul celorlalţi şi în cazul de faţă l-aş denumi darul profesiei. De pildă, un bun psiholog are darul de a pătrunde în universul interior al altei persoane şi a se conecta cu aceasta ajutând-o să se regăsească. Inginerul trebuie să dispună de darul de a stăpâni tehnicile valorificându-le în folosul celorlalţi. Un profesor trebuie să aibă darul de a transmite informaţia pe care o deţine reuşind să creeze o legătură cu elevii săi şi să scoată la iveală potenţialul acestora pe care să îl şi exploateze.

Un produs al talentului trebuie să fie de valoare. Asta pentru că şi acesta este o valoare în care trebuie să investeşti.  Un dar menit să sprijine şi să înalţe celelalte valori ale fiinţei umane şi ale universului. Dacă nu este susţinut pe acest temei nu va cunoaşte înălţimile. Dacă cel care îl posedă nu îşi va deschide ochii spre frumuseţile universale din care să-l alimenteze, atunci se va rătăci în întuneric. Am cunoscut, din nefericire, multe cazuri de acest gen în mai multe domenii. Unii chiar au recurs în a-l vinde ieftin doar pentru a ieşi în faţă. Asta pentru că termenului talent i se dau şi alte conotatii nefericite, iar mulţi sunt derutaţi şi păşesc pe drumul risipirii. Acolo e vorba de un alt “talent”: acela al manipulării. Este cea mai tristă asociere pe care o poate cunoaşte: aceea de a folosi puterea cuvântului sau a imaginii în scopul deteriorării altora.  Dacă există cultură, încredere şi conştientizarea misiunii sale, cei care îl deţin nu vor fi orbiţi de “talentaţii” manipulatori şi nu îşi vor risipi talentul.

Semnificaţiile sale pot fi nenumărate, însă cea mai frumoasă o găsesc în faptul că talentul este o misiune. Acea misiune în care să fii dimensiunea. Dar îţi poţi pierde această misiune dacă nu ştii să te dimensionezi prin ea. Este necesară conştientizarea puterii talentului şi revărsarea ei în forme sublime. Iar aici ne adâncim în artă şi ştiinţă. Cred că artiştii şi oamenii de ştiinţă sunt cei care au o misiune sclipitoare. Uneori, aceasta devine menire. Paroxismul talentului este genialitatea. Un talent poate impresiona lumea, însă un om genial o poate schimba. Astfel, misiunea capătă cele mai înalte străluciri. Nu toate talentele sunt geniale, însă toate geniile sunt talentate. Iată de ce inovaţia este una dintre armele care înving timpul: pentru că luminează omenirea. În artă sau ştiintă genialitatea şi-a spus cuvântul într-un mod memorabil. Acea genialitate despre care s-a tot scris că trăieşte în sfera-i proprie, singură şi neînţeleasă. Omul de geniu este fragmentul de adevăr care răstoarnă lumea în căutarea altor fragmente de adevăr. Şi în această călătorie spre desăvârşire el ajunge la forme ale profunzimii de neînţeles oamenilor de rând care trăiesc doar clipa, nu şi clipa adevărului. Cred totuşi că genialitatea, ca formă supremă a talentului, este invincibilă. Şi ea necesită muncă, dar are o sclipire aparte care nu poate rămâne în umbră. Cred că geniul este predestinat. El vine să revoluţioneze această lume şi să-i lase o moştenire inestimabilă. El este posesorul acelui har de a transforma obişnuitul în unicitate, de a atinge măreţia.

În ceea ce priveşte genialitatea, cred că Octavian Paler avea dreptate: În orice ins mediocru există primejdia de a se crede într-o bună zi genial. Adevărul atins în această afirmaţie îl putem găsi în viaţa de zi cu zi şi cred că atinge majoritatea domeniilor. Sunt mulţi care îşi doresc cu ardoare să se afirme şi chiar pretind că rodeşte în ei un talent admirabil. Ei periclitează arta şi societatea fiindcă vor să demonstreze că pot crea ceva deosebit. Dar verbul a crea are conotaţii mult mai înalte şi nu defineşte pe oricine. Aici nu mai ţine de voinţă. Degeaba vor dacă nu au. Aici e vorba de verbul a avea: de a te naşte înzestrat cu nişte aptitudini speciale pe care nu le poţi dobândi prin niciun alt mijloc. Dacă ele există, pot fi şlefuite prin numeroase metode. Dar condiţia presupune să le ai. Tot aici vreau să analizez celebra afirmaţie a lui Alecsandri : Românul s-a născut poet. Pentru a o analiza corect cred că trebuie să recurg la o exemplificare. Nu trebuie tratată generalizat, ci individual. Asta fiindcă un talent defineşte o persoană şi nu un popor. Aşadar, aş spune: Eminescu s-a născut poet. E vorba de sclipirea interioară care există de la naştere. Poate că românii au simţ artistic şi sunt creativi, dar aş vrea să nu fie luată în serioasă această afirmaţie fiindcă ar fi dureros. Tratând-o cu umor, am scris o strofă cu fină ironie: Românul s-a născut poet/ Spunea cândva Alecsandri/ Dar mai există un secret:/ Să şi trăieşti prin poezii. Nu oricine poate dobândi titulatura de poet. Acest titlu este de fapt o binecuvântare. Condiţia nu este să ai voinţă, ci să ai har.

Pentru a admira talentele în forma lor sublimă mă voi aşeza la masa artei. O masă de lumină care reuneşte luminile din oameni. Îmi place să numesc talentul din artă har pentru că eu cred că acest termen are un văl dumnezeiesc. Artiştii sunt mesageri divini. Aceasta este misiunea lor. Poate de aceea unui artist îi zâmbeşte eternitatea cu lumină. El evadează cu toată fiinţa dincolo de timp pentru a dărui lumină acestei lumi.  Pictor, poet, muzician, actor sau scriitor, numai artistul poate face din noapte strălucire.

Analizând harul artistilor, mă întreb dacă îi mai preţuim suficient şi dacă le mai suntem recunoscători pentru lumina pe care o redau cu măiestrie. Şi dacă mai ştim cu adevărat semnificaţia înaltă a cuvântului artist.

Poezia este călătoria prin veacuri a frumuseţilor universale, iar poetul deschide fereastra cerului şi vindecă efemeritatea. Iată ce misiune nobilă poartă poetul. Genialitatea lui Shakespeare este un exemplu relevant. El a scris istorie pe firmamentul literaturii pentru că a reuşit să creeze frumuseţi inegalabile contemplând imagini de o rară profunzime şi sensibilitate. Pe mine m-au cucerit sonetele sale. Asemeni lui Shakespeare sunt Charles Baudelaire, Paul Verlaine, Goethe, Francesco Petrarca, Dante Alighieri, Puşkin, Esenin, Pablo Neruda şi cu siguranţă lista continuă. Tristeţea care vibrează în versul lor are un farmec aparte. Oglindeşte un univers lăuntric a cărei poveste este tulburătoare. Într-adevăr, viaţa acestor genii a avut un farmec trist. E de înţeles ca ei să nu poată fi de înţeles. Focul care îi mistuia era un foc străin de lumea noastră. Eu îl consider poet şi pe Chopin. Dacă ascultaţi Waltz of Spring (Valsul primăverii) veţi găsi acolo o poezie de o rară frumuseţe. Şi nu e singura lui operă care emană poezie. Şi nici singurul compozitor care a atins această performanţă. Atât Chopin cât şi alţi compozitori au reuşit să redea prin sunet nişte imagini atât de puternice, încât nu a mai fost nevoie de cuvânt să ne atingă inimile. Au creat poezia sunetului. Aceasta este genialitatea.

Şi poeţii noştri de geniu au avut o viaţă tristă. De pildă, Mihai Eminescu s-a stins mult prea devreme, lăsându-ne o moştenire nepreţuită şi nimeni nu cred că îi poate contesta genialitatea. Ne-a lăsat probabil doar misterul care trăieşte în întrebarea: S-a născut prea devreme sau prea târziu? Pentru un om de rând nu e niciodată devreme sau târziu să se nască, însă în cazul unui om de geniu perioada vieţii sale stârneşte taine de nepătruns. Un răspuns cert este acela că a plecat prea devreme. Un Eminescu octogenar ar fi însemnat o operă care ar fi ajuns la înălţimi de neînchipuit nouă. Bacovia s-a remarcat prin stilul propriu, inconfundabil, de a zugrăvi în mod original tristeţile şi durerile lumii sale interioare. El şi-a legat numele de tainele melancoliei. Deseori celor trişti le spunem că sunt bacovieni. Iată ce a reuşit să facă Bacovia: să-şi construiască prin originalitate un nume în veşnicie. Toţi au reuşit însă să atingă invizibilul şi de aceea au devenit vizibili.

În ceea ce priveşte muzica, talentul şi harul unora a reuşit să înduioşeze până şi stâncile. Ceea ce au reuşit Mozart, Beethoven, Chopin, Bach, Vivaldi, Puccini, Verdi şi Ceaikovski rămâne de o importanţă covârşitoare. Ei sunt creatorii de frumos prin puterea sunetului şi aceea de a stăpâni în cel mai înalt mod harul. Cum ar fi fost muzica noastră fără Ciprian Porumbescu, George Enescu şi Ionel Perlea? Aceste nume îi conferă o strălucire aparte. Iar Bohemian Rhapsody, piesa compusă şi interpretată de Freddie Mercury, consider că este o capodoperă. De asemenea, pianul şi vioara mi se par monumentale. Ele au poezia lor proprie şi o putere remarcabilă de a ne mângâia sufletul. Prin stăpânirea viorii, un simbol de altfel, ei ating şi corzile inimii noastre creând cele mai rafinate acorduri. La fel de mult mă impresionează şi pianiştii. Cred că pianul ascunde un mister de o rară frumuseţe.

Pictorul este artistul care dezveleşte culoarea imaginaţiei având imaginaţia culorii. Prin opera lor, mulţi pictori au reuşit să rămână nemuritori. Picasso, Leonardo Da Vinci, Monet, Renoir şi Van Gogh sunt câţiva dintre genialii care au transformat culoarea în veşnicie prin măiestrie şi har. Şi viaţa acestora a fost zbuciumată şi de neînţeles nouă. Astfel tind să cred că şi genialitatea are un preţ.

Şi sculptura este o formă plină de rafinament a artei şi trebuie să o aşezăm la loc de cinste. Cred că Brâncuşi ar fi meritat şi merită să îl preţuim mai mult. Un alt artist este şi actorul. Acesta se dezvăluie precum un anotimp care cucereşte spectactorul. Aş spune că artiştii au harul profunzimilor şi al rafinamentului.

Un scriitor de talent renaşte prin cuvânt iar destinaţia sa trebuie să fie veşnicia. Din păcate, astăzi a devenit o modă să scrii cărţi. Însă a ieşi de sub tipar presupune şi a ieşi din tipar. Cartea este adăpostul în care oamenii îşi odihnesc simţurile. Dacă nu există lumină în acest adăpost, atunci cel care scrie nu îşi îndeplineşte misiunea: aceea de a lumina. Talentul condeiului presupune lumină în cuvânt. Multora din cei care pătrund în acest domeniu le lipseşte cu desăvârşire harul. Iar prin ceea ce scriu conduc la sugrumarea luminii şi nu la revărsarea ei. Le lipseşte şi exerciţiul de a se compara cu marile valori ale domeniului, dar şi puterea de a reflecta asupra a ceea ce este cu adevărat valoros şi care este semnificaţia corectă a scriiturii.

Când există harul de scrie, acesta este consolidat de forţa cititorului. În lipsa cititorului nu mai poţi conştientiza harul pentru că misiunea înseamnă eliberarea luminii către ceilalţi, nu doar găzduirea ei. Cred că îi poţi simţi punctul culminant numai atunci când ceilalţi sorb din lumina degajată. Din păcate, mulţi “scriitori” au cititori. Asta pentru că mulţi consumă nonvalori şi nu mai sunt însetaţi de lumină. Şi ei şi cititorii lor cred că s-au rătăcit de adevărata frumuseţe a vieţii. Adevăraţii scriitori sunt cei care reuşesc să dea cuvântului putere, grandoare şi farmec. Nu au în comun doar harul, ci şi viziunea şi forţa cu care luptă să înalţe cuvântul.

Mă voi aşeza şi la masa ştiinţei pentru a analiza talentele care o servesc. Deşi ştiinţa nu cunoaşte profunzimile artei, poate atinge măreţia cunoaşterii. Şi aici s-a afirmat deseori genialitatea unor oameni care au scris istorie. Cum ar fi arătat această lume fără Einstein, Marie Curie, Tesla, Euler şi Galileo Galilei? Iar acestea sunt doar câteva nume memorabile care au adus lumină existenţei umane. Descoperirile lor au o uriasă însemnătate pentru fiinţa umană. Sigur că şi geniul are nevoie de muncă, iar în ştiinţă cred că e nevoie de un volum şi mai mare decât în artă unde ar exista să spunem acel har care curge deseori fără a fi stimulat. Aici este vorba de un har al preciziei şi exactităţii. Dar mai ales de profunzimea cunoaşterii şi de aceea şi acest har trebuie să fie foarte fin.

Deşi marile geniile au avut o viaţă tristă sau chiar au sfârşit tragic, ceea ce ne-au lăsat ei este incontestabil şi inestimabil. Poate că nu le înţelegem viaţa, personalitatea sau opera în profunzimea ei, însă un lucru e de înţeles: ei au venit cu o misiune colosală. Ei au reuşit să schimbe lumea şi să reverse lumină asupra fiinţei umane. Tocmai de aceea cred că geniile au ştiut să îşi folosească în mod sublim talentul. Şi l-au stăpânit atât de bine încât au reuşit să ne lase moşteniri impresionante. Am remarcat de altfel că majoritatea oamenilor de geniu se confesau în opera lor că nu se îndoiesc de existenţa lui Dumnezeu şi erau recunoscători Lui pentru harul care îi guverna.

Talentul trebuie să stârnească întotdeauna admiraţie. Din păcate, adeseori stârneşte invidie. Aceste reacţii depind de ochii şi sufletul care pătrunde în el. Cred că sufletele curate admiră, iar cele intunecate invidiază. Cert este că invidia nu va putea îngenunchia vreodată un talent. Mi-aş dori ca în toate cazurile să îl ambiţioneze. Talentul poate fi vătămat de alţii prin manipulare dacă nu există rădăcini solide, dar mai ales de cel care îl deţine. Dacă nu gestionează acest bun în mod eficient îl poate pierde. Pentru a urca pe culmile gloriei un talent necesită multă muncă. Pe lângă autoeducaţie, inteligenţă şi alte coordonate, munca este cea care înnobilează talentul, dar şi fiinţa umană. Acesta este talentul: o floare care trebuie îngrijită şi ocrotită permament.

E mâna destinului atunci când te bate pe umăr o binecuvântare. Şi trebuie să priveşti cu căldură şi recunoştinţă această mângâiere divină. Un talent excepţional cred că înseamnă destin.  Cu toate astea, putem fi deosebiţi prin caracter. Aşa putem realiza fapte excepţionale.

Dacă tot am vorbit de “talentul“ manipulării, mai sunt şi alte forme care nu cunosc potecile luminii. De pildă, pe păcatele omeneşti le mai chinuie talentul. Lenea are talentul de a pierde timpul, invidia are talentul de a se ascunde sub o mie de feţe. Dar, să nu uităm de remarca lui Albert Camus : prostia are talentul de a fi insistentă. Lăsând ironia la o parte, mi-aş dori să descopăr şi să mă înconjor de cât mai mulţi oameni de talent. Acei oameni cu misiuni speciale.

Admir un singur stăpân: cel care e stăpân pe sine. Acela va reuşi, cu siguranţă, să stăpânească şi esenţa numită talent dacă o posedă. Nimeni nu va putea să i-o umbrească şi va şti cum să o pună în valoare în cea mai admirabilă manieră.

Eseul face parte din volumul Rătăciri şi regăsiri.