Povestea unei lacrimi

A fost odată ca niciodată o lacrimă. A coborât din cer într-o zi de toamnă şi încerca să îşi găsească un adăpost. A privit cum toamna îşi scria poveştile în natură şi în oameni. A admirat un amurg tomnatic şi un răsărit unic. A descifrat misterele copacilor goi, a atins frunzele si picturile realizate de toamnă. Dar îşi dorea să mai cunoască şi alte anotimpuri. Văzând privirea caldă a unui copil, a simţit că vrea să atingă candoarea şi s-a cuibărit acolo pentru ceva vreme. Se simţea bine în casa purităţii. Era lumină, linişte şi libertate. Părea că a pătruns într-un alt anotimp. Însă la scurt timp, copilul a început să simtă dorul părinţilor plecaţi departe. Lacrima se simţea neputincioasă în faţa inocenţei lui şi nu ştia cum să-i aline dorul. Ar fi vrut să străbată mări şi ţări şi să-i readucă lângă el pe părinţi. Apoi a privit spre cer de unde venise şi a lăsat o dorinţă să se înalţe.

Şi a hotărât să mai aştepte un timp. De fiecare dată când copilul plângea, lacrima simţea şi ea că se împovărează şi ar fi vrut chiar să fugă din ochii lui. Dar, într-o zi, părinţii s-au întors acasă şi copilul a revărsat întreaga fericire într-o lacrimă. Şi a înţeles de ce dorul de părinţi are lacrima lui. Atunci ea s-a împăcat şi a decis să plece mai departe, simţind că a cunoscut primăvara.

A văzut apoi un tânăr şi a dorit să stea în ochii lui pentru o perioadă. I-a înţeles emoţiile şi năzuinţele, i-a ascultat gândurile, speranţele şi frământările. A recunoscut în ochii lui şi primăvara şi toamna. Când tânărul şi-a pierdut bunicii, ea a încercat să-i mângâie obrajii dorind să-i aline suferinţa şi tot astfel ar fi vrut să fugă departe şi să-i readucă seninătatea pe chip. A mai rămas o vreme în privirea lui sperând că va veni din nou primăvara.

Nu a trecut mult timp, iar tânărul  a avut o bucurie mare. După multă muncă şi sacrificii, a reuşit să intre la facultatea dorită şi şi-a îndeplinit visul. Atunci lacrima i-a împărtăşit fericirea şi i-a luminat chipul şi a plecat mai departe cu emoţia primăverii.

Cutreierând printre oameni şi locuri, lacrima a văzut o femeie care suferea din dragoste şi s-a asezat în pleoapele ei. I-a ascultat dorul, rugăminţile şi tăcerile. De fiecare dată când femeia plângea, lacrima se odihnea puţin pe obrazul ei înţelegându-i durerile. Şi a cunoscut astfel o toamnă ploioasă a sufletului, cu furtuni şi dezlănţuiri puternice.

A stat o vreme în privirea femeii până când ea şi-a regăsit iubirea şi a plâns de fericire. Astfel, lacrima a văzut cum arată şi anotimpul verii. Cum se încălzeşte fiinţa în braţele iubirii şi cum arde acest foc fără de care nu ar fi viaţă. Apoi şi-a continuat drumul.

În curtea unei case văzu un batrân singur. Şi se ascunse atunci în ochii lui. Acolo întâlni multe doruri şi zbuciumări care se tânguiau. Lacrima a simţit în genele îngreunate un fior cum nu mai simţise niciodată. Îi era frig şi teamă şi a înţeles că singurătatea are cea mai rece privire. A ştiut că aceasta este iarna. A privit spre cer şi şi-a pus o dorinţă. Ar fi vrut să străbată mări şi ţări să-i readucă acasă copii bătrânului. Un asemenea dor nu mai întâlnise. Când bătrânul plângea, simţea neputinţa acestuia, neputinţa ei de a-l ajuta şi, totuşi, nu putea să-l părăsească.

În Ajunul Crăciunului bătrânul şi-a revăzut în prag copiii, iar lacrima de sub pleoape a străbătut obrazul într-o lumină caldă şi curată, înseninându-i chipul. Şi l-a privit cu primăvară, plecând mai departe.

După toate aceste drumuri şi adăposturi, lacrima îşi căuta liniştea. Strânsese atâta căldură în ea, emoţii, dor, iubire şi toate stările pe care le cunoscuse în privirea celor care au găzduit-o. Şi s-a aşezat pe pământ. Câţiva fulgi de zăpadă au îmbrăţişat-o şi a adormit în iarna mirifică sărutând pământul.

Deschide poarta cerului şi lasă
Secundele să plângă-n efemer
Şi nu e o iubire mai frumoasă
Ca lacrima plecată de la cer.