Povestea Adevărului

A fost odată ca niciodată o minciună. Aranjată, luxoasă şi mândră, ea se plimba pe străzile oraşelor şi căuta compania oamenilor. La un colţ de stradă stătea şi Adevărul. Modest şi simplu. Blând şi iubitor. Oamenii treceau îngânduraţi pe lângă el, dar nimeni nu îl lua în seamă, deşi în ochii lui străluceau adevăratele frumuseţi. Totuşi el a rămas să aştepte cu răbdare, speranţă şi îngăduinţă.

Minciuna îşi căuta prieteni şi locuinţă. O aşa mândreţe să fie singură? Îşi dorea cu orice preţ să câştige oameni. Şi pentru că era vicleană reuşea de multe ori să stea la braţul lor. Unii o pofteau cu drag în casă, chiar o lăsau să pătrundă în gândurile şi în sufletele lor, iar ea le promitea că le va aduce numeroase satisfacţii. Mulţi au căzut fermecaţi la picioarele ei şi au ajuns să o venereze. Dar, nu a trecut multă vreme, şi aceştia au observat că râmân singuri din vina ei. Că cei dragi lor s-au depărtat, că au pierdut încrederea, iubirea şi prietenia. Că ea le-a adus doar bunuri vremelnicie şi fără valoare. Şi i-au cerut socoteală. Dar ea i-a tratat cu indiferenţă.

Şi atunci s-au gândit să meargă la Adevărul care îi aştepta de atâta timp. Şi au adus minciuna în faţa lui să îi ceară iertare:
-Dragă Adevăr, ţi-am adus minciuna să o pedepseşti sau să dacă ai putere să o ierţi.
Adevărul a oftat adânc şi le-a răspuns:
-V-am iertat, căci nu minciuna trebuia iertată. Ci voi cei care aţi lăsat-o în gândul, sufletul şi casa voastră.
Oamenii au insistat că este vina minciunii care i-a ispitit şi că ea trebuie să îi ceară iertare şi i-au spus astfel:
-Priveşte Adevărul şi cere-i iertare pentru ce ne-ai făcut.
Însă Adevărul le-a explicat:
-Nu minciuna v-a distrus, ci alegerea voastră. Pe mine mă găsiţi oricând în voi. Nu mă mai abandonaţi. Eu sunt dragostea, iertarea, nădejdea şi credinţa.

Adevărul nu se poate acoperi, ci numai descoperi.

Dacă v-a plăcut această poveste, mai puteţi Povestea lacrimii.