Poezia şi poetul-sonete

Sonet poeziei

A plâns cu soare astăzi nemurirea
Când s-a-mbrăcat cu haina de lumină
În care cerul teama îşi alină,
Iar stelele-şi revarsă strălucirea.

Doar lacrimi vii se zvântă-n zarea lină,
Cu vers divin îşi vindecă iubirea,
Îngheaţă în amurguri amintirea
Si-ntr-un târziu cu mările suspină.

Nu e sălaş mai sfânt ca poezia
Să-şi clatine eternul într-un vers,
Prin veacuri şi-a urmat călătoria

Şi rănile din suflete a şters.
A încuibat în ochii noştri glia
Şi-n templul ei întregul univers.

Sonet poetului

Poetul este însăşi veşnicia
Ce-a sărutat cuvintele cu jale
Şi-a tremurat în doine abisale
Zidind din trupul vieţii poezia.

Atâtea lacrimi varsă în pocale,
În ochi i se-oglindeşte elegia,
Din veacuri izvorăşte fantezia,
Doar cerul scrie dorurilor sale.

O lacrimă de înger se aşterne
Pe versul său de timp neîntinat,
Prin sita vremii dorurile-şi cerne

Acelaşi cer din care s-a-ntrupat,
Căci el, poet al mărilor eterne,
De nemuriri nu s-a mai vindecat.

Sonetele fac parte din volumul
Între cer şi pământ