Invidia sau războiul din întuneric

Invidia este acea strălucire a privirii care ascunde întunecime. Când se întâlneşte întunericul minţii cu întunericul sufletului se declanşează un conflict interior puternic. Şi i-as spune războiul din întuneric. Acesta nu face altceva decât să degradeze fiinţa umană aruncând-o pe căile risipirii.

Invidioşii se vor matematicieni. Ei calculează îndeaproape bunurile altora folosind teoremele întunericului. Dar rezultatele lor nu pot avea exactitate fiindcă ei lucrează cu neştiinţa. Dacă ştiinţa lucrează cu precizie şi corectitudine şi are ca destinaţie adevărul şi lumina, invidia lucrează cu necinste şi are ca destinaţie neadevărul şi întunecimea.


Ca  o  armă  ea  țintește
Înspre  omul  glorios,
Dar  invidia-l  ochește
Tot  pe  cel  invidios.

Cred că verbele a fi şi a avea declanşează invidia. Mai exact, ea atacă fiind stimulată de prezenţa lor în definirea unui om. Când cineva este într-un anume fel sau are ceva deosebit, atunci poate stârni acest sentiment trist. Din păcate, de multe ori a fi şi a avea nu sunt caracterizate de calitate. Invidia se concentrează pe cantitate pentru că oamenii simt adesea că au mai puţin decât alţii. Iar dacă simţi că ai mai puţin cred că simţi că eşti şi mai prejos. Nu e indicat să ne trăim viaţa prin a compara pentru că fiecăruia îi lipseşte ceva într-un fel sau altul. Nimeni nu a cunoscut perfecţiunea. Din fericire. Astfel, dacă cineva este pe o poziţie înaltă sau are talent, e posibil să devină mai uşor ţinta unor atacuri. Chiar şi calităţile fizice sunt invidiate, uneori mai mult decât cele morale cu toate că numai acestea din urmă nu pot fi periclitate de trecerea timpului. Tot din păcate, mulţi sunt invidiaţi că deţin anumite cantităţi de bani. Dar despre avuţiile care ar merita să fie invidiate vom vorbi puţin mai târziu.

Invidia este ulcerul sufletului.
Socrate

Competiția în societate ar trebui să stârnească ambiție, nu invidie. Şi dacă vorbim de competiţie, de regulă invidia se instalează când oamenii activează în acelaşi domeniu fiindcă atunci e mai strânsă competiţia. Nu prea mă împac cu termenul competiţie, îmi surâde doar în asocierea competiţie sportivă. Eu i-aş spune mai frumos: provocare sau motivare. Cred că oamenii puternici nu invidiază, ci se ambiționează. Dacă alţii au ajuns la scopuri înalte înseamnă că se poate şi nimic nu trebuie să îţi stea în cale pentru a te înălţa în mod onorabil. Reuşita altora trebuie să ne stârnească motivaţia de a progresa la rândul nostru. Pe de altă parte, nu poţi şti câtă muncă şi sacrificii se ascund în spatele unei reuşite. Ea nu cade niciodată precum o ploaie de vară. Este un rezultat a ceea ce întreprinzi de-a lungul timpului. Unii poate şi-au riscat sănătatea sau viaţa personală pentru a-şi atinge anumite obiective. Nimeni nu poate avea totul. Şi celor invidiaţi le lipsesc anumite lucruri sau poate chiar fiinţe. Sau mai putem vorbi de o altă situaţie. Cei invidiaţi şi-au îndeplinit scopurile sfidând anumite legi morale şi nu prin muncă sau demnitate. Cel mai trist caz e acela când sunt invidiaţi oameni josnici. Din păcate, invidia nu este raţională, nici obiectivă. Abordând într-o manieră raţională şi deschisă reuşita altora, ne deschidem ochii şi sufletul spre lumină. Dar lăsând privirea în jos şi aprinzând focul invidiei, ne închidem căile spre lumină. Iar când se aprinde invidia într-un om se sting alte calități. Şi asa se lasă înserarea peste fiinţa umană. Nu vei fi niciodată fericit dacă te vei mânia că altul este mai bun decât tine, spunea Seneca. Şi rămân cu convingerea că avea mare dreptate. Dacă ne alimentăm sufletul cu mânie, interiorul va fi zdruncinat. Liniştea este pentru suflet ceea ce este aerul pentru om. Iar dacă ea este vătămată, atunci sentinţa este indubitabil nefericirea.

Invidia roade pe invidios precum rugina roade fierul.
Antistene

Poate că ne iertăm multe nedreptăţi unii altora, dar cu siguranţă pentru unii succesul este de neiertat. Păzeşte-te a doua zi după un succes, ne avertiza Titu Maiorescu. Iar vorbele sale vădesc înţelepciune. Succesul aduce şi riscuri, nu doar satisfacţii. Când eşti pe drumul succesului trebuie să ţii seama de mai multe aspecte.  Iar un sfat excelent în această privinţă a fost dat de Hector Berlioz: Trebuie să strângi pietrele care ţi se aruncă. Sunt începutul unui piedestal. Oamenii măreţi în construcţia lor interioară, spiritele înalte, cred că sunt conştienţi de propria valoare şi ştiu pe ce treaptă se situează. Ei nu vor răspunde niciodată cu invidie. Să invidiezi înseamnă să te declari inferior. De aceea, atunci când simţi că asupra ta se îndreaptă invidia, încearcă să o alungi prin iertare. Acei oameni s-au dovedit a-ţi fi inferiori. Poate că nimic nu îi deranjează mai mult decât să îi ierţi, compătimindu-i. Totuşi, avem nevoie uneori de această confirmare că suntem pe drumul reuşitei. Şi, până la urmă, Tudor Muşatescu ne luminează: Numai după invidia altora îţi dai seama de propria ta valoare.

Dă-i  invidiei  tăcere
Și  fă  pace-n  jocul  său
Căci  așa  câștigi  putere
Să  fii  demn  de  locul  tău.

Dă-i  invidiei  crezare
Și găsește-ți  liniștea,
Ea-ți  arată  ce  valoare
Însușește  ființa  ta.

Prin  tăcere  și  crezare
Te  arăți  superior
Și invidia îl doare
Doar  pe  cel  inferior.

             Le plâng de milă celor care mă invidiază. Şi de ce spun asta? Pentru că eu cred în vorbele lui Giacomo Casanova: Mila o primeşti în dar, invidia trebuie să ţi-o cucereşti. Mă gândesc să le fac un dar celor care mi-au confirmat că am cucerit-o. Şi acesta îmi pare cel mai potrivit: compasiunea. Cel invidios se stinge în propriul său foc. Cel invidiat se înalță în propria-i pace. Îi las să se stingă devoraţi de propriile gheare şi nu vreau decât să-mi păstrez pacea interioară.

Mai  bine  invidiat
Decât  trist  compătimit,
Înseamnă  c-ai  realizat
Tot ce  alții  și-au  dorit.

             Nu sunt invidiaţi doar cei ce reuşesc prin diferite mijloace, ci şi cei care se nasc înzestraţi cu anumite talente. Cei pe care verbul a avea îi caracterizează. Au un har şi au o menire. Acei oameni cu potenţial care se deosebesc prin strălucirea lor. Aici ar trebui să vorbim despre admiraţie. Despre capacitatea noastră de a capta lumina cu care ei s-au născut fiindcă aceştia duc cu ei o misiune. Din nefericire, în majoritatea cazurilor, aceşti oameni deosebiţi stârnesc invidia altora. Şi referitor la acest aspect, îmi amintesc de vorbele lui Sandor Petofi: Talentul trezeste invidie în sufletele mici şi admiraţie în sufletele alese. Numai un suflet mic poate invidia un talent deosebit, un om născut să devină cineva şi să aducă strălucire pe firmamentul vieţii. Sufletele alese îl îmbrăţişează pentru a simţi din lumina pentru care o transmite. Ceea ce nu conştientizează invidioşii este că oamenii talentaţi muncesc pentru a ajunge la succes. E drept că au un har, dar pentru a excela e nevoie de perseverenţă, efort şi sacrificii. Nu li se aşterne nici lor în faţă vreun covor de flori până nu învaţă să devină flori şi să emane parfum.

Când  un  om  s-a  remarcat
Prin  valori  în  societate
A  fost  și  învidiat
De  suflete  zbuciumate.

             Din păcate, nu doar succesul trezeşte invidie. Banii sunt un alt criteriu după care judecă invidioşii. În ochii lor, aceştia au o strălucire şi un farmec aparte. Nespus de trist se îmbracă aici verbul a avea. Dacă există vreun sâmbure de corectitudine în starea de invidie, aş zice că trebuie să îl invidiezi pe cel iubit, nu pe cel avut. Iubirea este singurul sentiment demn de a fi invidiat. Ce înseamnă avut până la urmă? Cred că avuţiile omului sunt de fapt sănătatea, familia, prietenii, cultura, arta şi credinţa. Banii întreţin existenţa noastră, în schimb adevăratele avuţii şi valori ne oferă privilegiul de a trăi. De multe ori oamenii care deţin cantităţi mari de bani suferă de singurătate sau au alte neajunsuri mai mari decât ale celorlalţi. Cu toate acestea, rareori sunt invidiaţi înţelepţii şi adesea parveniţii., deşi doar cea dintâi categorie cunoaşte bogăţia.

Doar că  gloria  aduce
De  la  sine  mulți  dușmani,
Iară  ura  se  reduce
Doar  la  faimă  și  la  bani.

Însă   gloria  lumească
Și  cea  plină  de  virtuți
E  pacea  dumnezeiască
Pentru  care-n  viață  lupți.

             Invidia ia foc în ochii noștri și se mistuie în interior. Cred că raţiunea este cea care aprinde invidia pentru că e vorba de o analiză, de o remarcă. Paradoxal, neraţională. Iar dacă lăuntric este o nemulţumire de sine şi sufletul este prins în mreje intunecate, izbucneşte focul. Durerosul adevăr este că invidia e o pedeapsă pentru suflet. Pedeapsa nemulțumirii de sine. Mulţi se pedepsesc astfel în inconştienţa lor. Dacă nu eşti mulţumit de tine însuţi nu înseamnă că vei invidia. Mulţi sunt perfecţionişti şi asta îi antrenează. Condiţia este absenţa sau prezenţa luminii în suflet. Dacă acolo se lasă noaptea, atunci nemulţumirea te impinge la păcatul numit invidie.

Mai cred că invidia este o boală a sufletului pe care o poate vindeca numai iertarea. Dacă cel invidios nu este împăcat cu sine, cel invidiat trebuie să fie şi să-şi păstreze lumina interioară. Aceasta boală cumplită poate desfiinţa.

Deseori invidia conduce la calomnie. Asta pentru că simte nevoia să arunce și niște săgeți. Invidia dezleagă limbile după cum admiraţia le amuţeşte, afirma Balzac. Şi în acest caz gura păcătosului neadevăr grăieşte. Am observat adesea cum personalităţi sau oameni deosebiţi într-un anumit domeniu încearcă să fie demolaţi prin injurii. Nimic mai josnic. Invidia se foloseşte de această armă, numită calomnie, pentru a prejudicia statutul sau valoarea unei persoane. Invidia este unul din sâmburii răutăţii şi o scară cu trepte umilitoare care coboară în pierzanie. De aceea, recurge de multe ori la fapte întunecate folosindu-se de unelte care nu fac cinste existenţei umane. Dar nu întotdeauna invidia apelează la calomnie. Uneori mocneşte în durerea tăcerii. Din păcate, ceea ce spunea Ralph Emerson este concluzia acestor aspecte: Invidia este taxa pe care toate distincţiile trebuie să o plătească. Oare nicio personalitate nu scapă nepedepsită? De ce se încearcă să se stingă lumina deşi e mare nevoie de ea în acest univers? De ce se acţionează fără cuget în loc să pătrundem în profunzime? De ce sunt biciuite talentele în loc să fie mângâiate?

Concluzia mea se regăseşte în afirmaţia lui Pindar: Mai bine să fii invidiat decât compătimit. Asta înseamnă că ai realizat ceva şi că ai ajuns pe o treaptă frumoasă. Eu mă încred cu tărie în vorbele unuia dintre mentorii mei, Ilarion Boca, care m-a pregătit pentru viitor: Trebuie să fii precum o stâncă. De tine se vor sparge multe valuri.  Dar, pentru a fi ca o stâncă, am nevoie de putere, lumină şi iubire şi îmi doresc să nu fiu nicicând compătimită.

Dacă v-a plăcut acest eseu, mai puteţi citi şi Întunericul din oameni