Goana după bani sau maratonul risipitorilor

Dacă setea de bani s-ar transforma în sete de cunoaștere, atunci mulți ar deveni atotștiutori. Din păcate, goana după bani şi putere înseamnă degradarea fiinţei umane. În prezent decurge un maraton al risipitorilor în care mulţi aleargă orbiţi să stăpânească banul. Dar banii deţin acel vicleşug prin care îţi pot acapara simţurile. Şi oamenii sunt vicleni, însă banul întrece omul în viclenie.

Cea mai mare lăcomie este cea a ochilor. Şi astfel începe risipirea. În societate există, indubitabil, o competiţie. Unii îşi doresc să aibă din ce în ce mai mult pentru a câştiga competiţia. Astfel, ei cad în capcana banului. Mai  mult decât atât, ajung să divinezeze banul. Acesta este apogeul. Când îngenunchezi în faţa banului te-ai risipit în cel mai josnic mod. Şi nu mai ai nicio putere. Cel subjugat de ban mai există doar prin prisma unor hârtii. Efemere de altfel.

Numai cei a căror viziune interioară este modelată cu tact pot stăpâni banul într-o manieră corectă. Şi ce înseamnă stăpânirea banului cu folos? Cred că e vorba de informaţie, de idee, de simţuri şi de puterea interioară. Dar, mai mult decât atât, de educaţie şi caracter. Informaţia implică o documentare financiară pentru a stabili cum să circule în mod corect, fără a-i risipi şi fără a ne risipi. Ideea decurge din informaţie şi face să îi investeşti cu folos, iar asta înseamnă şi în folosul altora. Simţurile joacă şi ele un rol fundamental. Trebuie să simţi banul, dar să nu-l laşi să te controleze şi să ajungi subjugat. Iar puterea interioară, educaţia şi caracterul te ghidează în a fi altruist şi a investi şi în munca altora. Cred, totuşi, că acestea din urmă cântăresc cel mai mult când vine vorba de stăpânirea banului.

Din păcate, pentru mulţi banul este un viciu şi niciodată nu vor simţi satisfacţie sau suficienţă în ceea ce priveşte cantitatea lor. Mai mult, chiar un drog care pune stăpânire pe raţiune. Cred cu tărie în afirmaţia marelui Mihai Eminescu: Sărac e cel ce se simte sărac, căruia îi trebuie neapărat mai mult decât are.

Mai cred că banul devine pentru unii o lege oarbă pe care o respectă îndeaproape. Dar tocmai banul este cel care strică toate legile, spunea Ioan Slavici. El dărâmă legile noastre morale în primul rând. La avuţii foarte mari nu se ajunge de regulă prin cinste sau demnitate şi nici într-o perioadă scurtă de timp. Iar când se ajunge, e aproape imposibil să nu intervină o degradare. Un exemplu este îngâmfarea. Câţi nu devin trufaşi după ce simt gustul banului? Câtă înţelepciune există în spusele lui Confucius :A fi sărac şi a nu dispera e greu. A fi bogat şi a nu deveni arogant este şi mai greu.

Poate că banii guvernează lumea, însă dărnicia cred că o înnobilează. Iar termenul de bogăţie consider că are conotaţii înalte în care banul nu îşi găseşte loc. Acestui termen i se dau semnificaţii diferite de la om la om în funcţie de valorile în care crede şi investeşte, educaţie şi, mai ales, profunzime interioară. Cred că bogăţia poate fi interioară şi exterioară. Cea interioară este iubirea, liniştea, sănătatea, harul, şi credinţa, iar cea exterioară înseamnă natură, artă, vietăţi şi oameni. Dar şi bogăţia exterioară poate trăi în adâncul nostru în cel mai frumos mod.

Altruismul nu este deloc un alt truism. Dimpotrivă, el este dovada că am înţeles sensul banului şi că nu am căzut orbiţi în capcanele sale. Doar deschizând palma ni se deschid şi porţile cereşti de unde se revarsă suprema bogăţie. Altruiştii sunt cei care stăpânesc banul în cel mai admirabil mod.

Mai cred că verbul a avea nu fuzionează cu banul, ci cu valorile care luminează această lume. La fel şi adjectivul avut sau substantivul avuţie. Sunt termeni care ne pot induce în eroare dacă nu pătrundem în sensul lor adevărat. Simt doar în termenul avere o oarecare semnificaţie corectă. Aşadar, trebuie să numim averi termeni ca: familie, sănătate, prietenie, cărţi, educaţie, caracter, istorie, muzică, artă, cultură, etc. O altă valoare care semnifică bogăţie: înţelepciunea. Consider că aceasta reprezintă un şir de valori care dau valoare raţiunii. Astfel, banul nu poate umili raţiunea. Înţeleptul totdeauna este bogat, dar rareori bogatul este înţelept , afirma Thales. Înţelepţii şi altruiştii rareori ajung la avuţii inimaginabile. Ei folosesc banul în moduri şi scopuri înalte şi sporesc valorile. Oamenii înţelepţi pe care i-am întâlnit de-a lungul timpului mi-au confirmat acest lucru.

A cunoaşte bogăţia înseamnă a cunoaşte valoarea şi nu preţul.  De fapt, bogăţia stă în valori şi virtuţi. Acestea ne îmbogăţesc spiritual şi ne înalţă fiindcă sunt singurele averi pe care timpul nu le poate vătăma. Nu poţi cheltui valorile şi virtuţile decât în spirit înalt. Risipirea înseamnă să te cheltui în mod josnic. Astfel procedează unii “scriitori” în ziua de azi. Deşi poate ar dispune de un potenţial mai mare, aceştia se îndreaptă spre segmentele comerciale şi scriu doar de dragul de a vinde. Vorbim de acea scriitură în care predomină obscenitatea şi promovarea non-valorilor, fiindcă, din fericire, se mai vând şi cărţile în care vibrează frumosul. Vina este însă de ambele părţi. Şi a celor care cer astfel de scriitură, plină de non-valori şi vulgaritate. Se risipesc atât cei care oferă produsul cât şi cei care îl consumă. Puterea rămâne totuşi la cei care scriu, ei pot stopa acest exerciţiu lipsit de valoare. Poate pe mulţi chiar îi defineşte asta fiindcă tind să cred că opera unui scriitor îi oglindeşte personalitatea. Nu aceasta este scriitura. Urmând valul şi puhoiul înseamnă risipire. Mă întorc la versurile de aur ale lui Eminescu pe care le îmbrăţişez ca pe un sfat înţelept : Ce e val ca valul trece/ De te-ndeamnă, de te cheamă/ Tu rămâi la toate rece.

Fiul risipitor din cunoscuta parabolă îşi găseşte întruparea şi în zilele noastre. L-aş denumi ca personaj Păgubel. Am cunoscut mulţi astfel de “fii”.  Atunci când Păgubel a primit o moştenire, în loc să o gestioneze raţional, a risipit fără rost agoniseala părinţilor. Cel mai grav caz pe care l-am întâlnit este acela că un Păgubel a pierdut moştenirea la jocuri de noroc. Deci a dus paguba la cotele cele mai înalte. Acesta este un exemplu care denotă că banul îmbolnăveşte omul şi că poate ucide raţiunea. Nu mai vorbim de inconştienţă, ci de un viciu necontrolabil. Păgubel cu greu îşi mai poate afla scăparea şi leacul. În realitate, el nu mai poate fi readus la realitate.

Nu avarul este stăpânul banului, ci banul îl stăpâneşte pe avar. Şi el face parte din acea categorie de oameni pe care banul îi stăpâneşte transformându-i în robi. Cu toţii ne amintim de personajul lui Barbu Ştefănescu de la Vrancea, anume Hagi Tudose. Iată că Hagi Tudose nu a rămas doar un mit şi îşi duce în continuare veacul întrupat în alte personaje ale prezentului. Ca să fie mai modern, i-aş spune Riciu sau cel mai aprig paznic al portofelului. El nu cunoaşte semnificaţia corectă a banului şi nu ştie nici cum să îl folosească în scopuri măreţe. Riciu crede că dacă doarme cu banii sub pernă, visele vor fi mai frumoase. Sau poate agoniseşte pentru trecerea în rai pe care speră să o cumpere. Totuşi, tind să cred că se bazează pe bunătatea lui Sfântu Petru şi se bucură că nu există niciun cost. Banii îi dau doar o putere fictivă, aşa cum este şi bogăţia lui. Poate părea că Riciu este opusul risipitorului, acel Păgubel menţionat mai devreme, însă esenţa este aceeaşi. El face parte tot din robii banului, condamnaţi la orbire şi aruncaţi în temniţa risipirii. Eşti bogat? Foarte bine. Eşti zgârcit? Foarte rău. Nu cei bogaţi vor fi osândiţi, ci aceia care slujesc bogăţiei, spunea Sfântul Ioan Gură de Aur şi de aur îi rămân vorbele.

Mulţi cred că substanţa substantivului bun are în esenţă doar semnificaţie materială. Astfel, ei folosesc un ghid al bunurilor materiale care-i îndreaptă spre risipire. Şi ne întoarcem la personajul denumit Păgubel. El îşi achiziţionează diverse obiecte sau lucruri doar pentru că acestea îi conferă un anumit statut care îi hrăneşte orgoliul. Acel orgoliu de a arăta altora că este pe o anumită treaptă, că e mai presus. De pildă, achiziţionarea celei mai scumpe maşini, în condiţiile în care bugetul nu i-ar permite lui Păgubel, arată o sete nebună de a câştiga acest maraton al risipitorilor. Maşina nu este o investiţie. Noi oamenii am putea fi, dar numai cu condiţia să investim în valori care ne înalţă. Prin risipă nu ne mai hrănim sufletul, ci orgoliul sau inconştienţa chiar aş spune.

Parveniţii şi profitorii sunt alţi risipitori care nu cunosc semnificaţia banului. Pentru ei am găsit o expresie care îi descrie perfect şi care îi aparţine lui Tudor Arghezi: pungaşi fără pereche. Sunt de părere că banii nemunciţi sau câştigaţi prin mijloace care sfidează onoarea sunt cei mai vicleni. Vor fi cheltuiţi iresponsabil şi iraţional şi nu vor da saţietate nicicând. Fără muncă banul rămâne doar toxic. Aceşti pungaşi fără pereche au fost descrişi memorabil de Valeriu Butulescu: Nu de puţine ori averea unora depăşeşte valoarea până la care ei pot să numere, spunea aforistul zugrăvind perfect realitatea.

Un om poate fi cunoscut cu adevărat numai atunci când ai ceva de împărţit cu el. Iar când e vorba de bani, ei sunt sămânţa multor rele.  Din pricina banilor se declanşează fel şi fel de intrigi şi conflicte care degradează omul. Astfel de cazuri sunt moştenirile. Fraţi sau rude ajung să poarte un adevărat război pentru un petec de pământ, sfidându-i valoarea. Şi am cunoscut şi astfel de cazuri care m-au marcat. Aş fi vrut să le recit poemul memorabil semnat de Grigore Vieru şi intitulat Casa părintească, însă nu ştiu dacă i-aş fi înduplecat pe aceşti orfani ai întunericului. Ei au umilit acest simbol prin sfâşierea lui într-un război fără sens.

Din nefericire, mulţi se închină banului. Când devine un viciu de nestăpânit, poate aboli instituţii de preţ precum familia sau chiar să conducă la ridicarea unui templu propriu în care lasă mistuiţi. Templul risipirii.

Tot din pricina banilor se recurge la fel şi fel de viclenii şi fapte josnice. Există, din păcate, căsătorii întemeiate doar din scopuri financiare. Acolo sentinţa este cu siguranţă nefericirea. O altă situaţie este cea a divorţurilor. Oameni care ani în şir au împărţit o casă şi au reprezentat o familie se războiesc cumplit pe lucruri nesemnificative, umbrind simbolul numit familie pe care l-au clădit în trecut. Aceştia sunt alţi sclavi ai banului. Din nefericire şi astfel de cazuri sunt multe la număr. Cert e că adevărul este undeva la mijloc. Dar dacă orgoliile sunt mai presus de orice şi setea de bani e sporită, atunci începe Odiseea. Ascultam cum povestea un judecător specializat în divorţuri despre consecinţele tragice la care se ajunge. E vorba despre cel mai ieftin târg sau cel mai înjositor negoţ. S-a ajuns chiar în situaţia de a negocia copilul, preţul lui fiind o maşină sau casa. Asta înseamnă să te îngenunchieze banul.

Banii sunt o prăpastie în care cad avarii orbiţi de lăcomie şi o punte prin care cei darnici se leagă de Dumnezeu. În timp ce unii dorm cu banii la căpătâi, alții dorm cu credință în suflet. E drept că banul ne întreţine existenţa, dar liniştea sufletului o întreţii prin alte mijloace. O stare materială bună de multe ori maschează o stare interioară de nefericire.

Maratonul risipitorilor este cursa către pierzanie. Fie că sunt avari, parveniţi, profitori, sau iresponsabili, la baza setei lor nesfârşite stă lăcomia. Aceasta le stârneşte dorinţa de a deţine cantităţi enorme de bani doar pentru a-şi astâmpăra setea nebună care le dă senzaţia de putere. Un alt deznodământ trist al setei de bani este şi corupţia despre care voi vorbi în alt eseu. Parfumul banului este cel mai viclean viciu.

Dacă fiecare ins ar activa fără gândul recompensei, pământul ar fi un rai, afirma Mircea Eliade. Bineînţeles, situaţia este idealizată şi nu prea poate fi aplicabilă întrucât muncim ca să ne câştigăm existenţa. Însă putem privi din alt unghi acest panseu. Dacă ne-am ajuta între noi necondiţionat, dacă am fi mai activi la problemele societăţii fără a căuta vreun câştig la schimb, atunci am dărui acestei lumi o sclipire. Avem această datorie morală de a stinge fărădelelegile care se aprind din pricina lăcomiei, de a lupta cu acest foc care poate mistui umanul şi întuneca societatea. Avem obligaţia de a câştiga lupta cu banul.

Un om de valoare este cel care prin existenţa şi prin faptele sale a făcut mai frumoasă existenţa altora. Iar un om fără valori este precum o floare fără petale. Valorile exprimă o stare spirituală, de măreţie, de absolut şi nu una materială, palpabilă, vremelnică. Banii sunt vremelnicie, dar valorile sunt averea eternităţii.

Munceşte pentru idealitate ca munca ta să fie incontestabilă. Dacă muncim numai pentru bunurile materiale, ne clădim singuri temniţa, afirma remarcabil Antoine de Saint-Exupery. Munca trebuie să mângâie atât trupul, cât şi sufletul nostru. Ea trebuie să aibă un scop înalt şi să vindece fiinţa noastră. Banii nu ne pot răsplăti cu adevărat munca, ci doar să ne asigure necesităţile de ordin material. Întâi de toate trebuie să ţinem seama de trebuinţele fundamentale ale sufletului. Ceea ce el ne cere se cheamă purificare. Şi tot sufletul este cel care ne califică în a fi sau a nu fi oameni.

Bogăţie înseamnă să deţii timp şi spaţiu nelimitat. De aceea există doar bogăţie cerească şi sufletească.

Referitor la aceste bogăţii, îmi amintesc de o frumoasă pildă intitulată Comorile fiecăruia. Era vorba de un boier trufaş care se lăuda unui ţăran că el stăpâneşte pădurile, livezile şi toate bogăţiile satului. Răspunsul ţăranului a fost memorabil. El i-a arătat cerul boierului spunându-i ca aceea e averea lui. A plecat apoi liniştit lăsându-l pe boier în negura trufiei. Aşadar, bogăţia cerească poate fi a tuturora dintre noi care dorim să o găzduim în suflet. Ea înseamnă iubire şi Lumină. Aceasta este de fapt bogăţia sufletească.

Uneori nimic nu te poate sărăci mai mult decât bogăția materială. Dar, întotdeauna, nimic nu te poate îmbogăţi mai mult decât iubirea. Ea este eterna comoară din universul nostru lăuntric prin care putem crea bogăţii infinite. Iubind arta, natura, oamenii şi pe Dumnezeu putem simţi emoţii nebănuite. Iubind, poţi stăpâni o întreagă lume: cea din ochii persoanei iubite. Şi ce stăpân e mai vrednic de laudă decât acesta? Să îngenunchezi în faţa iubirii e infinit mai admirabil decât să îngenunchezi în faţa banului. Există doar o singură lăcomie care îţi face cinste: să fii însetat fără măsură de iubire.

Auzim deseori expresia: Banii nu au valoare. Totuşi, rămân mulţi care nu ştiu să separe banii de valori şi pentru care doar banul reprezintă o valoare. Însă valorile nu sunt şi nici nu vor fi materiale. Ele nu se pot cumpăra, fiindcă nu îţi poţi cumpăra nici familie, nici caracter, nici sănătate, nici prieteni şi nici iubire. Veţi spune că sănătate mai cumperi deseori. Eu cred că acolo a fost şi credinţă, altfel nu ar fi fost vindecare. Sănătatea poate fi întreţinută cu bani, dar nu şi salvată. Iar ca să fie sănătate trupească, trebuie să fie întâi sănătate spirituală, adică o curăţenie morală solidificată prin credinţă. Iar prietenii care pot fi cumpăraţi sunt cei care te vor vinde ieftin. Banii nu pot vindeca, ei ne pot îmbolnăvi.

Muncim pentru a ne câştiga existenţa. Însă, pentru a fi câştigători în cursa vieţii, trebuie să dăruim şi să cunoaştem valorile, nu preţul.

Dacă mai am ceva de câştigat, mi-aş dori să câştig oameni.