Dreptul la poezie

Eu n-am avut nici pledoarie
Când cerul mi-a trimis mandate:
M-a condamnat la poezie,
O simt în pieptul meu cum bate.

Şi mi-o asum ca pe-o sentinţă
De la instanţele divine
Şi nu am altă locuinţă,
Tristeţea ei mi se cuvine.

Dar am un foc şi-o rugăminte,
Acum când e ceremonie:
Vă rog, la masa de cuvinte,
Să vă-nchinaţi cu poezie.

Îngenunchiez într-o iertare,
Mi-e trupul doar păcat şi vină,
E dreptul meu la vindecare
Şi dreptul vostru la lumină.

Eu scriu cu lacrima tăcerii
Despre iubiri nemuritoare
Şi mă predau pe veci durerii
Doar pentru cer şi pentru mare.

Tristeţea mea e poezie,
La fel e şi tristeţea voastră,
Un dor stă în genunchi şi scrie
Cu toată toamna lui sihastră.

E poezie-n legea firii
Şi nu urmez o altă cale,
De vine vremea despărţirii
Cedez doar frumuseţii sale.

Eu scriu cu lacrimă de sânge
Despre a lumii nedreptate
Şi simt mereu cum cerul plânge
Cu toamne şi eternitate.

E poezie-n nori şi-n stele
Şi numai ea mă recunoaşte,
Eu cred că dorurile mele
Se sting doar pentru a renaşte.

Eu scriu cu lacrimă din soare
Despre minunile din lume
Descoperind că-ntr-o ninsoare
Doar dragostea poartă un nume.

E ultima confesiune
Şi mă retrag în veşnicie:
Un singur soare nu apune,
Iar el se cheamă poezie.

Dacă v-a plăcut această poezie mai puteţi citi Dreptul la iubire.