Ce vremuri

Ce vremuri, ce tristeţe e în toate,
Şi primăvara ne-a dezmoştenit
Şi am ajuns să bem singurătate
Dintr-un pahar adânc şi urgisit.

Ce vremuri, ce tăcere care plânge,
Şi primăvara fuge printre ploi,
Şi omenia ne-a fugit din sânge,
Chiar şi lumina fuge dintre noi.

Ce vremuri, ce-ntuneric şi ce boală,
Şi noaptea a căzut ca un blestem,
Şi inima rămâne-atât de goală
Că oamenii de dragoste se tem.

Ce vremuri, ce zdrobire şi ce luptă
Şi biata clipă a îngenunchiat
Şi oamenii din lacrimi se înfruptă,
Iar muţii au grăit, dar cu păcat.

Ce vremuri, ce tristeţe e în toate,
Şi primăvara ne-a dezmoştenit
Şi am ajuns să bem singurătate
Şi omul din el însuşi a fugit.

Dacă v-a plăcut această poezie mai puteţi citi Oameni.