Pierde-vară sau pierde toate anotimpurile

Personajului întrupat de leneş i-aş spune Trândel. În adierea vântului risipirii, Trândel cade într-un somn adânc. El sfidează până şi timpul. De ce să fie doar pierde-vară? Trândel reuşeşte cu succes să piardă toate anotimpurile. Călător în trenul deşertăciunii, fără bilet de întoarcere, acesta şi-a amenajat cuşeta spre a visa în tihnă. Vă rugăm nu deranjaţi: repaos pe perioada nelimitată.

Lenea este accesibilitatea de a ajunge nicăieri şi imposibilitatea de a ajunge undeva. Succint, i-aş spune drumul irosirii. Iar leneşul consider că este sămânţa ale cărei “roade” sunt nenumărate vicii şi patimi. Sămânţa decăderii pentru recolta pierzaniei.

În cazul lui Trândel, timpul nu mai are nicio valoare. Asta fiindcă el e dispus să-l piardă la infinit. Tudor Muşatescu releva un adevăr esenţial : leneşul are prea puţin timp pentru cât ar vrea să piardă. Lipsit de motivaţii sau idealuri, Trândel poate fi considerat inferior chiar şi unui ratat. Şi explicaţia acestui fapt se regăseşte în afirmaţia lui Octavian Paler: Ca să devii ratat trebuie să fi avut nişte visuri înalte, nişte ambiţii mari.

Mamă a multor rele, lenea e o cucoană care se vrea respectată. Iar fiii săi, cei pe care îi întreţine cheltuind absurd timpul, îi sărută mâna cu multă stimă. Plictiseala e fiica sa cea mică. Copiii mai mari sunt alcoolismul şi hoţia. Totuşi, când vine vorba de umplerea paharului, leneşii se învrednicesc. La fel şi hoţii când e vorba de umplerea buzunarelor. Cert e că atât lenea cât şi fiii săi sunt iresponsabili, iraţionali şi risipitori.

Deşi e stăpâna viciilor, lenea rămâne sluga obscurantismului. Izolată în beznă, ea se întinde pe pământul năpastelor. Şi Trândel e o slugă. El slujeşte timpul, dar o face în cel mai josnic mod: irosindu-l. Această irosire îl duce la epuizare. Oboseala cronică îşi spune cuvântul şi determină o afecţiune netratabilă pentru care se solicită un permanent concediu de odihnă.

Sunt surprinsă ca unii mai sunt în viaţă deşi le este lene şi să respire. Dar aceea nu este viaţă, ci o simplă existenţă. Chiar dacă sunt niste trişori, leneşii nu vor putea trişa timpul nicicând. Acesta va pune ştampila zădărniciei pe existenţa lor.

Din nefericire, leneşul nu oboseşte niciodată să fugă de muncă. Munca îi sileşte pe unii să dea bir cu fugiţii sau să apeleze la alte căi mult mai uşoare trişând efortul. Ei consideră asta o manieră creativă. De fapt, este lipsă de originalitate. E mai comod să ne folosim de munca altora şi să nu mai punem mintea la contribuţie. Dacă tot e gata făcută şi miroase ademenitor, să o servim. Robert Frost sublinia acest aspect în afirmaţia: Lumea e plină de oameni disponibili: unii sunt dispuşi să muncească, alţii să-i lase pe ceilalţi.  Mergând pe această premisă, lenea reuşeşte să se detaşeze de alte pierzanii urcând mândră pe podiumul risipirii.

Lene înseamnă să ignori timpul. Munca înseamnă prudenţă pentru timp. De aceea, munca este virtutea care valorifică fiinţa umană. Prin harnicie poţi descoperi acel patrimoniu numit cinste. Munca poate fi doar cinstită, însă lenea e mereu necinstită.

Cred că mijlocul de transport către bunăstare este munca. Doar călătorind cu ea putem ajunge la o destinaţie admirabilă. Pentru a fi mare e nevoie de muncă în proporţie de nouăzeci şi nouă la sută, afirma William Faulkner şi susţin întru totul convingerea sa. Restul e ceea ce numim şansă. Şi talentele necesită multă muncă pentru a triumfa şi a ajunge pe treptele superioare. Sunt lucruri care inspiră respect: medalii, trofee, diplome. Dar în spatele lor se ascunde acel ceva demn de respect: munca. Leneşii rămân pe treapta de jos, atât de mici, atât de sumbri, încât primesc medalia nimicniciei.

Îmi pierd cumpătul când văd cum pierd vremea unii. Chiar expresia a pierde vremea conţine un soi de tristeţe fără margini. Acela de a fi nepăsător la trecerea timpului şi de a nu dori sa-l îmbraci frumos. Sunt atâtea modalităţi prin care putem face ceva deosebit pentru noi şi pentru lumea în care trăim. Dar toate aceste modalităţi au la bază munca. La auzul acestui cuvânt, leneşii simt că le fuge pământul de sub picioare. Toate căile lenei duc către eşec. Iar cine taie frunză la câini cred că îşi taie singur şi craca de sub picioare.

Munca pe care o îndeplinim cu plăcere ne vindecă de truda ei, spunea Shakespeare. Dacă pui suflet în ceea faci sau îţi găseşti măcar o pasiune care să îţi mângâie sufletul, atunci ai înţeles măreţia care se poate regăsi în răsplata muncii. Şi mai cred că munca, în general, ne vindecă pentru că ne purifică şi ne educă.

Trebuie să respectăm toate formele pe care le poate avea munca. Atâta timp cât e cinstită, ea înalţă omul. Important e să preţuim şi munca intelectuală fiindcă ea reuşeşte să dea roade dintre cele mai alese. Dar leneşii nu pot aprecia nicio muncă. Motivul este ilustrat perfect de Alexandru Vlahuţă: Un om care nu munceşte nu ştie să preţuiască munca altuia.

Vinovaţi sunt şi cei care îi poartă în spinare pe leneşi. Lenea are şi ea necesităţi şi, ca să huzurească, trebuie să fie întreţinută. E trist că unii răspund prompt la poruncile lenei. Ea cere multe, dar cei care îi îndeplinesc doleanţele sunt vinovaţi de creşterea ei. Şi se risipesc şi ei. Această patimă nu trebuie încurajată, ci vindecată. Dar rareori auzi de vreun leneş că şi-a revenit şi s-a învrednicit.

Lenea e un cerc defectuos conturat de lipsa de voinţă. În acest cerc se instalează o nepăsare dureroasă. În primul rând, cred că lui Trândel nu îi pasă de propria persoană. Şi, evident, nici de lumea în care trăieşte. Atâta timp cât este prizonier al cercului defectuos, nu poate realiza nimic pe acest pământ. Întâi de toate, ar trebui să realizeze cât de mult pierde. Dar rămâne doar la stadiul de a pierde timpul. Iar asta este o pierzanie cumplită. Şi mă întorc la Tudor Muşatescu care a construit un paradox plin de morală: Cele mai obositoare zile sunt cele în care nu ai făcut nimic.

E scuzabil să avem momente în care să nu dispunem de energia necesară, însă nu e scuzabil când apelezi prea des la expresia “mi-e lene”. Când ea pătrunde în viaţa ta şi se instalează comod în raţiune, atunci devine un musafir permanent de care nu te mai poţi descotorosi.

Mi-e lene să mai vorbesc despre leneşi şi, pentru că nu mă pot despărţi de versurile mele, vă las aici de final o strofă sugestivă:

Când vreodată va-nţelege
Leneşul ce este munca?
El tot timpul va alege
Să stea şi să dea porunca.

Eseul face parte din volumul Rătăciri şi regăsiri.