Cu toamna la o cafea

Nu-i aşa că toamna este un anotimp al sufletului, dar şi un artist talentat? Un tablou expresiv. O poezie profundă. Muzică de excepţie. Artă pură. Vreau să stau de vorbă cu toamna. Am multe rugăminţi şi mărturisiri. O strâng în braţe şi încerc să-i cunosc povestea.

Toamna-i o  poveste rară
Cu decoru-i arămiu,
Frunzele în triluri zboară,
Vântul tânguie-n pustiu.

Toamna e mai mult decât o poveste. Este una dintre poveştile inimii. Şi o destăinuire divină. În ochii ei s-au aşternut cele mai intense emoţii şi stări. Citind în privirea ei am descoperit cum ia naştere poezia. Cum curg sunetele muzicale în natură şi ce înseamnă penelul sufletului. Şi am înţeles că arta are anotimpul ei preferat.

Dar cum a apărut toamna? În melancolia din genele ei se ascunde o poveste eternă. Şi meditez. Imaginaţia mea începe să alerge spre infinit. Cred că toamna este o taină rară. Un anotimp de care era nevoie pe pământ să înţelegem ce înseamnă lacrima eternităţii. Să putem atinge poezia, pictura şi muzica altfel decât ştiam noi. Şi astfel s-a transformat într-un anotimp al sufletului.

Savurez cafeaua şi o privesc cu atenţie. Cu linişte şi mirare. Şi atunci vorbele memorabile ale lui Nichita Stănescu desluşesc misterul: Pe pământ tot ce există are nevoie, din când în când, să plângă. Cred că în cugetarea sa se regăseşte povestea toamnei. Aveam nevoie de un asemenea artist care să ne descătuşeze de remuşcări. Care să ne înveţe că melancolia şi visarea au rostul lor în viaţa noastră. Şi atunci a coborât o lacrimă din ceruri. S-a aşternut pe pământ. A devenit vers, culoare şi sunet. Şi a pătruns în noi. Aceasta este toamna.

Şi încep să mă destăinui ei. Să-i mulţumesc că ne-a devenit vers şi profunzime. Că ne-a mângâiat dorurile, privirile şi tăcerile. Că a îmbrăţişat eternitatea şi ne-a lăsat să le admirăm fuziunea într-un tablou mirific. Că ne-a fost cântec şi amintire. Nostalgie şi neuitare. Că ne-a împărtăşit povestea ploii şi a vântului. Că ştie mereu cum să ne atingă sufletul. Că singurătatea şi căinţa noastră îngenunchiază în faţa ei, iar ea le sărută cu iertare. Şi îi cer să mai scrie în noi poveşti pline de emoţie. Să ne fie casă şi vindecare. Apoi o rog să rămână mereu în versul meu. Fără ea nu e dor şi nici vis. Şi nu putem trăi fără doruri, vise, ploi şi melancolie.

Abia acum înţeleg că întâlnirea mea cu toamna este de fapt regăsirea. După rătăciri şi multe întrebări, m-am regăsit într-un anotimp de poveste, şi, în acelaşi timp, în povestea unui anotimp. În această nostalgie fermecătoare m-am redescoperit. Cea mai frumoasă descoperire. Vă rog şi pe voi să luaţi în braţe toamna şi să vă redescoperiţi în acest anotimp unic al sufletului.