Dragostea, singurul leac

Când vine vorba de dragoste  mă gândesc la două verbe puternice: a fi şi a avea. Pentru verbul a fi cred că afirmaţia lui Marin Preda din romanul Cel mai iubit dintre pământeni este emblematică: Dacă dragoste nu e, nimic nu e. Însă, Epistola Întâi către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel prezintă memorabil într-o frază puterea dragostei cu ajutorul ambelor verbe: Dacă dragoste nu am, nimic nu sunt.

Un aforism care atinge perfecţiunea şi care defineşte dragostea la cel mai înalt nivel şi în cea mai profundă manieră. Cu toate acestea, şi dragostea este un aforism. Aforismul inimii. Tot ceea ce revarsă memorabil inima este, de fapt, cântecul dragostei. Cea mai frumoasă locuinţă o poţi avea numai în sufletul cuiva. Adăpostindu-te acolo vei cunoaşte liniştea, nădejdea, credinţa, libertatea şi fericirea.

Nu există alt leac afară de dragoste. Doar ea ne poate vindeca rănile şi neajunsurile fiindcă în braţele ei timpul şi spaţiul s-au îmbrăcat în lumină şi Adevăr. Doar ea ne înalţă spre infinit şi ne lasă să atingem cerul, să descoperim muzica sferelor înalte, să pătrundem în culorile absolutului şi să ne redescoperim prin ele, să evadăm din vremelnicie şi să dansăm cu eternitatea. Dragostea este cea mai frumoasă poezie din noi. Dar şi regăsirea noastră.

N-am cunoscut un alt fior mai mare
Şi nu cred că în lume-ar exista,
Căci multe flori se leagănă sub soare

Dar numai una poate vindeca.
Deşi fiinţa este trecătoare
Iubirea e puterea de-a-nvia. (Un leac numit iubire)

Singurul nostru viciu trebuie să fie dragostea. Paradoxal, ea ne este şi singurul leac. Revin la afirmaţia lui Marin Preda: Dacă dragoste nu e, nimic nu e. Şi meditez. Dar când este dragoste? Dacă respect nu e, nici dragoste nu e. Dacă iertare nu e, nici dragoste nu e. Dacă încredere nu e, nici dragoste nu e. Dacă sacrificiu nu e, nici dragoste nu e. Iată care sunt temeiurile dragostei: respectul, sacrificiul, iertarea şi încrederea.

S-a scris enorm de mult despre dragoste. Şi se va scrie mereu. Ea este tema fundamentală a creaţiilor literare şi nu numai. Ea este primordială în artă. S-au scris poezii de o măiestrie tulburătoare despre dragoste, dar şi romane pline de sensibilitate. S-au compus piese muzicale inegalabile. Au fost realizate picturi de o expresivitate remarcabilă, dar şi filme emoţionante şi piese de teatru. Şi, totuşi, ea rămâne în continuare chintesenţa artei. Fără dragoste nu e sens, nu e drum, nu e soare. Nu e artă, nu e speranţă, nu e adevăr. Nu e emoţie, nu e culoare, nu e vers. Ea ne va inspira mereu căci forţa ei creatoare este inestimabilă. Dragoste nu are sfârşit, ea însăşi este eternitate.

Puterea şi frumuseţea dragostei a fost redată memorabil de Alexandru Vlahuţă în afirmaţia: E o fericire să fii iubit. E una şi mai mare: să iubeşti. Cine la are pe amândouă e mai presus de lumea timpului, mai tare decât soarta, mai tare decât moartea.

Am înteles că nu e o-ntâmplare,
Că toate se petrec cu rostul lor,
Că dragostea-i minunea cea mai mare
Şi fără ea nu-i vers şi nu e dor. (Puterea dragostei)

Dacă te-ai rătăcit de propria-ţi persoană, dacă străbăţi drumuri fără sens, dacă nu-ţi mai înţelegi rostul şi nu te mai recunoşti, te poţi întoarce oricând la tine săpând adânc în profunzimile tale şi căutând acea poezie prin care capeţi nemărginire, rost şi lumină. Acea poezie prin care renaşti, te regăseşti şi te conectezi cu frumuseţile universale. Acea poezie există în tine şi te defineşte, iar numele ei este dragoste.

Omul trăieşte pentru a iubi şi iubeşte pentru a trăi. Dragostea este însăşi viaţă. Sunt oameni care trăiesc pentru a şti, oameni care trăiesc pentru a fi şi oameni care trăiesc pentru a iubi. Însă doar cea din urmă categorie de oameni trăieşte cu adevărat. Suntem umbre fără nume dacă nu iubim. Iată ce sfat memorabil ne dădea Octavian Paler : Fără iubire nu există viaţă. Iubiţi-vă! Şi alungaţi bezna aceasta ce ne sugrumă fiecare clipă.

Trebuie să iubim tot ceea ce ne înconjoară. Să iubim oamenii, natura, vietăţile şi, nu în ultimul rând, să-l iubim pe Dumnezeu. Există mai multe forme de dragoste în această lume, însă ea se manifestă doar prin respect, sacrificiu, încredere, grijă şi protecţie, iertare, răbdare, înţelegere şi prietenie. Omul este o formă de iubire, iar viaţa este o formă de exprimare a iubirii. Şi astfel o exprimăm în diferite moduri: iubirea pentru părinţi înseamnă respect şi recunoştinţă, iubirea pentru copii înseamnă grijă, sacrificiu şi protecţie, iubirea pentru fraţi înseamnă prietenie şi înţelegere, iubirea pentru natură înseamnă ocrotirea ei, iar iubirea pentru Dumnezeu înseamnă adăpostirea Cuvântului său în adâncurile noastre.

Familia este unul dintre cele mai frumoase simboluri. Ea exprimă emoţie, devotament, sacrificiu şi respect. Părinţii sunt un tablou sfânt pe care îl sărutăm pentru totdeauna. Una din cele mai profunde forme de iubire este cea pentru mama. Ea este singurul simbol care poate îngenunchia timpul. Vindecarea, dragostea şi dorul suprem într-un cuvânt?  Mama. În privirea şi braţele ei se regăseşte liniştea.

Natura are mare nevoie de protecţia noastră. O frumuseţe copleşitoare merită să o ocrotim şi să îi răspundem cu iubire. Ea ne oferă mărturii sublime şi dragostea noastră pentru ea trebuie să fie un răspuns de mulţumire pentru tot ceea ce ne dăruieşte. Iar darurile ei sunt nepreţuite. Ne înconjoară cu dragoste şi viaţă într-un mediu cald. Acesta este mediul înconjurător. Şi vietăţile au nevoie de grija şi protecţia noastră. Sunt suflete devotate care, de multe ori, ne dau lecţii de viaţă şi ne arată ce înseamnă să iubeşti, să aştepţi şi să ierţi necondiţionat. Iar uneori sunt exemple prin comportamentul lor şi ne privesc cu dragoste şi înţelegere.

Lumina este aforismul cerului. Şi fără lumină nu e cale. Cum intră lumina într-o casă? Dacă ferestrele sunt deschise. Cum intră lumina într-un ins? Dacă ferestrele iubirii sunt deschise, afirma Paulo Coelho. Din ceruri se revarsă dragostea supremă. Seninul care se răsfrânge e ochiul sfânt al dragostei din cer. Să privim spre zările senine şi să simţim această dragoste nemărginită, unică. Să o lăsăm să se aştearnă în noi şi vom descoperi cele mai tainice emoţii. Credinţa ne dă putere, speranţă şi ne poartă pe tărâmuri unde timpul nu cunoaşte limite.

Deschide poarta cerului şi lasă
Secundele să plângă-n efemer
Şi nu e o iubire mai frumoasă
Ca lacrima plecată de la cer. (Taina iubirii)

Dragostea este cea mai sănătoasă boală, spunea Euripide. Paradoxal, este şi cel mai sănătos leac. Dacă ochii dragostei nu ar mai fi, cum am mai putea privi cerul? Dragostea este puterea celor slabi şi slăbiciunea celor puternici. Priveliştea celor orbi, cuvântul celor muţi şi cântecul celor surzi.

Iubirea este marea cea albastră
Şi orizontu-n care tremurăm,
Arde-va veşnic în privirea noastră

Un dor intens prin care respirăm.
Iubirea e a cerului fereastră
Fără de care noi nu existăm. (Sonetul inimii)

Să-mi fie cu iertare dacă acest eseu a devenit o poezie. Asta pentru că poezia este singurul meu leac. Şi, pentru că nu există mărturii sfinte mai frumoase despre dragoste decât cele din Epistola Întâi către Corinteni, aş vrea să închei memorabil cu câteva fraze din această Epistolă şi să vă rog să meditaţi asupra lor şi a puterii pe care o emană:

Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte.
Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă.
Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea.

Dacă v-a plăcut acest eseu mai puteţi citi Purificarea prin iubire.

Eseul face parte din volumul Rătăciri şi regăsiri.