Eu am crezut că iarna-i doar poveste,
Dar am aflat că şi iertare este,
Deşi iubeam doar toamna cea de taină
Eu am aflat că iarna e o haină.
Că ea îmbracă rănile şi timpul
Şi numai ea rămâne anotimpul
Cu care ne-nvelim în amintire,
Eu am aflat că iarna-i nemurire.
Două singurătăţi stau într-un dor
Şi toamna le dezbracă de păcate,
E foc şi neuitare-n ochii lor –
Aceasta-i cea mai grea singurătate.
Frunză verde, dor în vânt,
Treci în taină pe pământ
Toamnele să le mângâi
Cu iubirea cea dintâi.
Printre vise
Amurgul înconjoară visele,
focul coboară să scrie
cu litere rubinii
poemul dragostei.
Amurg
Amurgul dintre noi e o poveste
scrisă în frânturi de timp
pe braţele purpurii ale reveriei
şi lasă clipele ostenite
să adoarmă pe umerii nemuririi
fără să-şi ia rămas bun
de la vremelnicie….
M-ai condamnat cu legile supreme,
De dorul tău nici vara nu mai vine
Şi doar în ochii tăi îmi este bine,
Tu eşti eternitatea din poeme.
De n-ar plânge şi pădurea
Ochii tăi n-ar şti să-mi dea
Un amurg fără de nume
Care-n cer ar lăcrima.
Se-aude un pian în înserare
Şi-n plânsetu-i amurgul se răsfrânge,
Un pianist tăcut, cu-obraji de sânge,
A înnoptat în stele şi-n uitare.
A lăcrimat tăcerea dintre noi
Şi-a despletit o ramură de toamnă,
Tu mă priveşti cu ochi ‘‘străini şi goi’’,
Iar ei la neputinţă mă condamnă.
Mi-e dor de noi, aceia care
Eram şi răni şi vindecare,
Eram şi iarnă şi poveste,
Şi ploi şi melodii celeste.
