Nelegiuri
Pe legea mea că nu mai e dreptate
Şi-acest pământ cerşeşte demnitate,
Când se desparte umbra de fiinţă
Aşteaptă de la ceruri o sentinţă.
intelepciune
Timpul
Timpul ne uneşte, timpul ne desparte.
Timpul stă în nimeni, timpul stă în toate.
Strânge-n braţe clipa şi adânc trăieşte,
Timpul ne desparte, timpul ne uneşte.
Scrisoare de revoltă
Dar cum să mai existe vreo minune
Când omul a fugit de rugăciune?
Şi cum să mai existe vindecare
Când el s-a lepădat de cer şi soare?
Credinţa sau Adevărul din noi
Cel mai important act cred că este a crede. Acest verb are o greutate colosală. Începând de la propria-ţi persoană: încrederea în sine, acesta urcă grandios la ceruri: să crezi în desăvârşire. Nu e doar un verb. E un călător al nemărginirii. Şi, dacă ne defineşte, atunci nu vom mai fi doar prizonieri ai efemerului.
Respectul de sine şi faţă de ceilalţi
Respectă şi vei fi respectat, spune o regulă de bază. Şi o lege a firii. Deşi uneori rămâne doar teorie, trebuie să respectăm în continuare această lege. Pentru noi înşine. Pentru a ne respecta pe sine. Îi putem ignora pe cei care nu ştiu ce înseamnă respect şi educaţie. Dacă nu primim înapoi respect nu înseamnă că nu trebuie să îl mai oferim. Ci doar că nu ajunsese acolo unde trebuie. Respectul va rămâne moneda de schimb care nu se devalorizează.
Singurătatea, rătăcire sau regăsire
Să fugi de singurătate şi să te refugiezi în iubire este, într-adevăr, o evadare admirabilă. Suntem nonculori şi doar prin ceilalţi devenim culori. Viaţa noastră capătă culoare şi profunzime doar prin prisma altora. Aşa putem justifica nevoia permamentă de legături cu alte fiinţe, legături de altfel primordiale.
Teama, duşmanul interior
Încerc să-mi găsesc curajul pentru a analiza teama. E cert că temerile trăiesc în noi, dar noi putem trăi doar controlându-le sau alungându-le. Consider că teama este starea care ne face prizonieri, iar curajul starea care ne eliberează. Să-ţi fie frică este firesc, dar să trăieşti doar cu teamă înseamnă că ai devenit propriul tău rob. Şi mă tem că din ce în ce mai mulţi oameni îşi pun singuri lanţurile robiei.
Când e devreme şi când e târziu
Vine o vreme când meditezi profund la trecerea timpului. Şi pui în balanţă doi termeni: devreme şi târziu. Încerci să defineşti timpul şi constaţi că este cea mai grea definiţie. Te poţi defini ca fiinţă sau poţi defini viaţa folosind expresia timpului, dar profunzimea semnificaţiei lui este nemărginită. Aşa cum este şi el. Timpul stă în nimeni, timpul stă în toate. El este neputinţa şi neajunsul nostru. Iubire, dor, speranţă, amintire, credinţă, regret, voinţă, durere, chemare şi dorinţă. Timpul stă în ceruri, timpul stă în mare. Trebuie doar să strângi în braţe clipa înţelegând că timpul ne uneşte şi tot el ne desparte.
Rău poţi face imediat, mai greu e cu binele
Cât durează să faci rău cuiva? Câteva clipe. Cât durează să faci un bine cuiva? Poate chiar o viaţă. Evident că poţi să faci un bine şi în câteva clipe, oprindu-te lângă un nevoiaş sau oferind cuiva câteva vorbe frumoase, însă de regulă binele se construieşte în timp fiind o realizare.
Manifest
Hai să vorbim de timp şi nepăsare,
Şi de aceste răni care ne dor,
Hai să vorbim de vieţi şi vindecare
Şi de aceste visuri care mor.
E casa noastră numai necredinţă
Şi-n ea se lasă frig şi s-a-nnoptat,
Acum se strigă ultima dorinţă,
Acum vedem cum ne-am executat.